Monday 17 October 2016

Nici nu ştii cât de mult însemni pentru ştampila ta!

Pe mine mă cheamă Sarah şi sunt o ştampilă. Stăpâna mea este cea mai puternică fiinţă din lume, pentru că ea decide cum şi pe cine marchez eu în fiecare zi. Eu m-am născut într-un sat mare pe nume Colop, iar acolo, familia mea şi cu mine am fost învăţaţi că noi suntem cele mai moderne ştampile din lume, şi cele mai cosmopolite.

Pentru noi nu a contat niciodată religia, culoarea sau interesele celorlalte ştampile din satul nostru, pentru noi, importantă este inima. Şi toate ştampilele de acolo sunt inimoase şi vesele. Ne distingem foarte uşor când ne revedem prin toate colţurile lumii, fie că stăm elegant pe documente importante, fie că lenevim prin servietele celor mai importanţi oameni din lume, fie că ornăm paşapoarte sau simple cartonaşe de discount la Starbucks.

Într-o zi, eram cu stăpâna mea într-o vacanţă la mare. Nu ştiu exact cum se numea, dar era departe, departe. Am stat pitită în cutia mea toată călătoria pentru că, mi-a explicat stăpâna mea, altfel riscam să mă usuc. O singură dată, pe la prânz, am văzut că eram la un ghişeu iar în jurul nostru bâzâiau multe maşinării, auzeam multe fermoare deschizându-se, şi, am zărit, zgâindu-mă printr-o mică deschizătură, că o stampilă înaltă şi sveltă din lemn a marcat ceva chiar la câţiva centtimetri de noi. Oau, ce am tresărit! Era tare puternică acea ştampilă!

Apoi ne-am urcat în avion, ştiu sigur asta pentru că avioanele mereu mă fac să ameţesc, mai ales când decolează, şi îmi bate inima tare, tare, tare. Stăpâna mea este mai mereu în avioane, iar eu trebuie să merg tot timpul cu ea, chiar şi în vacanţe. Sunt foarte fericită că am o aşa stăpână ...

Aşa, unde rămăsesem? În avion ... Am aterizat după vreo trei reprize de somn agitat, cred că mi-a curs puţin tuş pe obraz dar spre norocul meu nu m-a văzut nimeni, şi apoi am mers la un hotel mare care mirosea a parmezan şi lavandă şi suna a clinchet de veselă scumpă. Şi voi ştiţi cum sună porţelanul în comparaţie cu faianţa, nu? În cameră era răcoare, mirosea a mare şi se auzeau un milion de greieri, sau poate cicade, care parcă ne invitau la dans. Şi a venit şi rândul meu să ies din cutiuţă. Mi-am luat locul frumos pe tuşiera mea elegantă şi pufoasă chiar lângă o oglindă mare. M-am putut admira toată ziulica. Îmi făceam griji că m-am îngrăşat în ultima vreme, însă acum nu mi se mai părea, eram chiar frumuşică. Nu mi se pătase deloc suportul, iar tuşul era la fel de proaspăt ca întotdeauna. Inserez aici o poză de la plajă ;-)

Dar îndeajuns despre mine, să vă spun despre stăpâna mea. Ea este motivul pentru care vă scriu astăzi. Ea nu este un om ca oricare altul. Ea este un om remarcabil care şi-a făcut un ţel din a-şi ajuta semenii, cam cum facem noi, colopencele (ştampilele născute la Colop). Ea luptă pentru drepturile legale ale persoanelor fără cetăţenie. Sunt 10 milioane de astfel de persoane pe glob şi, datorită faptului că problemele lor legale sunt atât de eterogene, culturile din care provin atât de diferite şi sunt atât de disparaţi pe întreg globul, sunt foarte puţine persoane care au capacitatea şi disponibilitatea să îi ajute. Stăpâna mea, însă, are din plin şi capacitate şi inimă. A început citind despre o fetiţă, cu mult timp în urmă, într-un raport al UNHCR, pe care o cheamă Sarah, ca pe mine, şi care s-a născut în Africa de Sud. Mama ei, de cetăţenie incertă, a plecat la cer imediat după naşterea lui Sarah, iar ea s-a născut acasă. Apoi a crescut într-un orfelinat, şi pentru că nu a avut pe nimeni să o declare sau să poată certifica faptul că se născuse în acea ţară, nu a primit niciodată documente. Drept urmare, nu a avut dreptul să urmeze cursurile unei şcoli, să înveţe o meserie, să muncească sau să îşi deschidă un cont bancar. Acum are 18 ani, şi are la rândul ei o fetiţă, tot fără cetăţenie. Însă stăpâna mea, împreună cu cei de la LHR (Lawyers for Human Rights) organizaţi sub egida ONU, au reuşit să determine autorităţile sud-africane să modifice legea pentru a acorda cetăţenie micuţei şi tuturor copiilor născuţi în Africa de Sud.

Sunt multe ţări în lume unde nu s-au făcut multe progrese, dar stăpâna mea munceşte neobosit pentru ca până în 2024 să nu mai existe niciun om fără cetăţenie în lume. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre această problemă vizionaţi această scurtă animaţie şi citiţi informaţia de pe site-ul UNHCR.


Stăpâna mea nu era în vacanţă în ziua aceea, venise la o convenţie în Sierra Leone pentru a susţine în faţa guvernanţilor necesitatea adoptării Convenţiei cu privire la apatrizi. Acolo a cunoscut-o pe Sarah pentru întâia oară, deşi vorbiseră de multe ori la telefon. A ajutat-o să obţină permisiunea temporară de a părăsi Africa de Sud pentru a se deplasa la această convenţie în Sierra Leone şi a-şi povesti cazul. Ne-a bătut în uşa camerei de hotel timid, şi a izbucnit în plâns când stăpâna mea a luat-o în braţe. Era prima oară când pleca din Beaufort West, orăşelul din Africa de Sud unde trăise toată viaţa dar unde nu fusese primită niciodată cu braţele deschise. Aşa am aflat ce face stăpâna mea. Mereu am crezut că este un avocat de succes dar nu am ştiut niciodată că ea este de fapt un expert ONU (de multe ori a activat ca "protection officer") şi că eu, reprezint, prin marca pe care o pun, darul nepreţuit, uneori doar temporar, de a li se respecta drepturile fundamentale unor oameni pe care nu îi doreşte nimeni. De atunci parcă suntem amândouă altfel, mai bune şi mai mândre una de alta.

Ah, era să uit. Dacă vreţi să luaţi legătura cu mine aici mă găsiţi, iar mai multe poze cu familia mea de ştampile pentru avocaţi găsiţi şi pe Facebook.

Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog 2016.

No comments:

Post a Comment