Accesoriile fac diferența

De curând am cumpărat a doua mașină a familiei. Soția mea a obținut un job la o multinațională în nordul Bucureștiului și aveam nevoie de al doilea mijloc de transport. Eu am nevoie de mașina principală a familiei pentru firma mea, iar soția are de făcut destule alte drumuri zilnice. Ea duce copilul la grădiniță apoi merge la birou. Cum programul multinaționalelor este oarecum haotic și niciodată scurt, nu reușește să plece de la birou mai devreme de ora 18:00. Așadar am luat decizia de a-i lua o mașină ca s-o ajut în drumurile zilnice din nordul Bucureștiului până în zona Tineretului, unde locuim.

Nu am avut bani de o super mașină așa că am vrut să iau ceva second-hand, ieftin și oarecum bun. Am luat un Opel ASTRA din 2005 pe care am dat 4.000 de euro. Dotări de bază, nu mare lucru, ca să-și poată soția face treaba.

Totul părea ok, soția era fericită, eu puteam folosi mașina principală pentru mine și pentru firmă.

Într-o zi, după a lăsat copilul la grădiniță, soția realizează că își uitase badge-ul acasă. Era deja prea departe ca să se întoarcă, trebuia să ajungă la o ședință și mă roagă să-l aduc. Se pare ca viața într-o corporație, fără badge-ul aferent, poate fi un coșmar. Nu ar fi avut acces în anumite zone (pentru ședință) și nu prea putea folosi laptopul (badge-ul folosea și pe post de card de autentificare). În fine, am bombănit un pic, pentru că acest drum până în nordul capitalei mi-ar fi mâncat ceva vreme, dar nu prea aveam de ales. Am plecat spre ea cu badge-ul. Am prins-o după ședință, la o scurtă pauză de cafea cu colegele. Cu ocazia asta am avut și ocazia să-i cunosc oarecum colegele. Auzisem multe povești de prin multinaționale iar acum acestea mi se confirmau oarecum. Toate colegele erau bine înțolite, aranjate, machiate. Cum am ajuns la ele m-am simțit dintr-o dată scanat și măsurat din priviri. Era clar că aspectul conta foarte mult pentru ele. Mi-am dat seama dintr-o dată că nu eram foarte îngrijit. Eu dețin o companie de construcții, nu torn ciment sau dau cu bidineaua, dar prezența pe șantier nu-mi permite luxul de purta costum. Am citit câteva note de dispreț în privirea lor, dar cum eram oarecum obișnuit cu așa ceva, nu m-a deranjat foarte tare. Am schimbat și cu soția câteva priviri și ne-am înțeles că integrarea în acest mediu era o necesitate, dat fiind că mediul de lucru într-o multinațională nu este foarte prietenos.  

N-am zăbovit prea mult, am lăsat badge-ul și am plecat. În acea seară am avut o discuție cu soția în care am dezbătut larg subiectul. Ne-am amuzat copios pe seama ”mironosițelor”, dar am căzut de acord că trebuie să le intre în grații, cel puțin în perioada de început, până se acomodează.

În perioada următoare am început să și ieșim în oraș cu colegele ei și soții sau prietenii lor. Aceeași atitudine am observat-o constant. Vizibilul era foarte important pentru ele, substanța mai puțin. Mai în glumă mai în serios eu le numeam pe colegele soției ”forme fără fond”. Le observam cum sfidau luxul cu ținute elegante pentru simple ieșiri la restaurant, conduceau mașini scumpe cu mulți cai putere, deși probabil nu foloseau nici jumătate din ei, cheltuiau o mulțime de bani pentru ședințe de înfrumusețare, vizite la SPA etc.

O bună perioadă am admirat acest spectacol comico-tragic al colegelor. Situația a luat o întorsătură cel puțin deranjantă pentru mine când le-am văzut că devin agresive. Deranjate probabil de refuzul soției de a se complace penibilului etalat de ele, au început să facă glume pe seama noastră. Ba despre stilul vestimentar, ba dspre obiceiurile noastre mai” de bătrânei așa”, ba cu ”rabla” care mai avea câțiva ani și ”primește buletin”. Soția era calmă, oarecum stăpână pe situație, nu se enerva și rezolva totul cu calm. Întotdeauna le arăta fața pozitivă a lucrurilor, scoțând în evidență de ce se întâmplă lucrurile într-un anumit fel și de ce nu altfel. Era ca o discuție cu niște copii, iar noi aveam ceva antrenament în asta.

Eu însă eram mai nărăvaș. Nu suportam astfel de insulte și voiam neapărat să mă răzbun și să le arăt eu lor.

Nu puteam să schimb stilul vestimentar sau comportamentul soției, dar puteam face altceva ca să o fac să arate mai ”cool” în ochii colegelor.  Am ales să fac ceva ce știam mai bine, respectiv să aplic ceva ”tunning” mașinii. La motor nu era cazul să umblu, dar interiorul și exteriorul meritau ceva atenție. Astfel am luat mașina soției câteva zile cu pretextul că trebuie dusă la service pentru ceva reparații și am băgat-o în restaurare completă.

La exterior am vopsit-o într-un albastru metalizat închis, o culoare foarte frumoasă ce întorcea capetele pe stradă. Am luat de asemenea și niște jante late

negre.

La interior am luat niște huse sport de piele neagra care s-au mulat perfect pe tapițeria veche. Sistemul audio l-am înlocuit complet cu un sistem de navigație și multimedia specific pentru Opel Astra. Am găsit pe site-ul firmei Edotec diverse sisteme pentru mai toate mărcile auto din România, inclusiv Opel. Mașina avea acum GPS, TV, radio precum și o multitudine de metode de a prelua muzică de pe alte surse (CD, DVD, Bluetooth, USB etc.). Dacă nu avea muzica ei preferată pe vreun stick sau chiar telefonul personal, putea să vizioneze emisiuni preferate la TV sau să asculte radio.

Ce să mai, mașina ajunsese o bijuterie. Era imposibil să nu-ți placă. De fapt asta s-a și întâmplat. De cum a văzut-o soția s-a bucurat enorm și mi-a mulțumit. A recunoscut că nu ar fi adoptat o asemenea metodă, ea având alt plan de acțiune pentru a ieși din impas, dar mai mult ca sigur noua schimbare o va ajuta.

Și ca să vezi planul meu a mers. În perioada următoare am trăit să-mi vad soția mai fericită și stăpână total pe situația de la birou. Căpătase mai multă încredere fiind mai apreciată de către colege. Stimabilele colege, ce mai deunăzi o bârfeau pe la spate pe soție, plângându-se că nu au ce să admire la ea, acum se înghesuiau să meargă cu ea acasă, sau măcar să le lase pe undeva prin oraș.

Și ca să vezi, asta doar de la câteva accesorii. Nu mai spun că Opel-ul a devenit mașina familiei, nu doar a soției. Sistemul GPS performant era foarte util în concedii, iar fiul meu era are fericit să vadă ceva desene pe display-ul de pe bord cât timp eu sau soția conduceam.

Acest articol a fost înscris în competiția SuperBlog 2016.

O floare pentru mama mea

Am crescut într-o familie modestă. Eram doi frați iar părinții mei erau ingineri, lucrau într-o fostă întreprindere de stat. Mulți ani după revoluție ingineria nu a mai fost o meserie foarte profitabilă, o mare parte dintre cei ce lucrau în domeniu orientându-se către altceva. Pe plan financiar familia nu stătea foarte bine, nu muream de foame aveam ce manca și cu ce ne îmbrăca dar cam atât. Anii 2000 au fost destul de dificili pentru mulți români. Perioada de tranziție a fost o perioadă grea iar mulți nu au reușit să o treacă.

Mama era o femeie foarte ambițioasă. Avea planuri mari pentru mine și fratele meu iar cu puținul disponibil încerca să le ducă la bun sfârșit. Investea foarte mult în noi și deseori uita să se ocupe și de ea. Nu avea preferințe la mâncare, nu ținea diete, erau prea scumpe. Purta haine vechi de cel puțin 5 ani. Rareori reușea să-și cumpere ceva și pentru ea. Mai în glumă mai în serios spune că hainele făcute pe vremea comuniștilor erau mult mai bune ca cele din ziua de azi. Cât despre flori, nici nu mai zic. Cât am fost mic rareori o vedeam pe mama cu flori. Primea flori la ocazii (Marțișor, onomastică etc.) dar atât. De cumpărat nici vorbă. Începutul anului școlar era întotdeauna o pacoste pentru ea. Îi vedeam oarecum mâhnirea pe chip când trebuia să cumpere buchete florale pentru profesoarele de la școală. Nu prea înțelegeam eu de ce dar nici nu era una din grijile mele cele mai mari în acea perioadă.

La un moment dat mi-aduc aminte că am întrebat-o ”Mamă ție îți plac florile?”. Țin minte și acum răspunsul ei: ”Ei mamă, florile sunt frumoase, dar nu țin de foame! Noi nu mâncăm flori!”. Deși la vremea respectivă nu percepusem adevăratul mesaj, acest răspuns mă bântuie și în ziua de ai, după atâția ani. Mi-aduc aminte de asemenea și că am cumpărat un buchet de flori de ziua ei. Când l-a văzut a schițat un zâmbet, l-a luat, l-a desfăcut repede și l-a băgat în apă apoi mi-a spus: ”Mulțumesc mamă dar nu trebuia. Puteai să faci altceva mai bun cu banii ăștia.”. De atunci nici că am mai cumpărat flori vreodată.

Anii au trecut, eu am crescut, mama a îmbătrânit iar obiceiurile noastre florale au rămas la fel. Cum școala se terminase contactul mamei cu florile era din ce în ce mai  rar. Nu trebuia să mai cumpere flori pentru profesoare, cât despre ea era convinsă că nu-i trebuiau.

Într-o zi, mulți ani mai târziu, mama împlinea 60 de ani. I-am pregătit o surpriză, o excursie în Grecia pentru ea și tata. Erau foarte fericiți, nu mai fuseseră niciodată și de abia așteptau evenimentul. Plecarea era la 2 săptămâni după ziua ei. De ziua ei primea doar biletele. Dar mergând spre ea, cu biletele în mână, mi-am zis dintr-o dată ”De ce nu aș cumpăra și un buchet de flori?”. Îmi aduceam aminte de toată povestea florilor și mă gândeam că poate n-o să o încânte foarte mult dar o dorință arzătoare de a-i lua flori m-a cuprins deodată. Așadar am comandat online de la florăria online Olla un buchet  minunat de lalele și zambile. Fac niște aranjamente florale deosebite acolo, mi-a fost foarte greu să aleg unul, toate fiind foarte frumoase. A ajuns la timp curierul la mine la birou așa că l-am luat și am pornit spre mama.

Am ajuns la ușă cu biletele și florile în mână. Când a deschis ușa am luat-o în brațe și i-am urat la mulți ani dându-i florile și biletele. Ochii au început să-i lăcrimeze, am intrat în casă și a început cu nerăbdare să caute vaza în care să pună florile (nu avea decât o vază în casă). Îi plăceau așa de mult. A și uitat de bilete, de fapt nu m-a întrebat nimic de ele. Mi-a mărturisit că nu mai primise flori așa frumoase în toată viața ei și că era tare bucuroasă. I-am amintit de toată povestea noastră cu florile și a zâmbit. Mi-a spus că condițiile grele de atunci au făcut-o să uite de multe mici plăceri ale vieții, printre care și florile. Deși întotdeauna i-au plăcut florile, a încercat să nu ne obișnuiască cu astfel de atenții pentru că voia să ne ”concentrăm pe ale noastre și să nu cheltuim bani pe flori”.

Văzându-i bucuria din ochi m-a cuprins deodată o tristețe. Atâția ani de zile am privat-o de acest lucru minunat, acela de a primi flori. Nici măcar la toate ocaziile speciale nu a primit flori. Am jurat ca de acum înainte să încerc să-i ofer cât mai des flori, ceea ce am și făcut. Cel puțin o dată la câteva săptămâni în cumpăram un buchet. De câte ori îl primea îi citeam bucuria pe față. Dintr-o dată se însenina și devenea mai veselă. Odată am dus-o să vadă cum arată și un atelier de design floral. A privit cu atenție  tehnicile de realizare a buchetelor și chiar a învățat câte ceva.

Morala pe care am învățat-o este că indiferent de cât de grea este viața, niciodată nu te priva de micile plăceri cum ar fi florile. Acestea sunt ca un pansament pentru suflet, te înseninează și îți dau putere să lupți mai departe.

Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog.

Cum aş renova eu casa SuperBloc?

Acum ceva timp mi-am cumpărat un apartament într-o casă mare şi aglomerată pe nume SuperBloc. De fapt, aceasta este mai mult decât o casă, este un mastodont, cu peste 170 de etaje. Etajele astea se mută între ele în funcţie de cum "performează energetic" astfel încât  cel care este cel mai călduros urcă cel mai sus, unde este cel mai frig. De cum ajunge însă acolo, etajele de dedesubt încep să comenteze şi să aplaude. Uneori strigă ironii sau semi-laude care ascund deranjarea sau frustrarea.

Etajele cele mai tăcute sunt cele mai apropiate de pământ. Ele, cum ar veni, îşi văd de lungul nasului şi caută să facă să le fie bine celor care locuiesc în ele. Cele de la înălţime, însă, sunt vocale şi semeţe. Se comportă de parcă ar fi o haită de lupi într-o noapte de iarnă cu lună plină. Nu e loc de construit o turmă de oiţe, mai aproape de pământ, pentru că este prea gălăgie. Marea lor nedumerire este de ce strălucesc la fel în soare, în acelaşi soare ...

SuperBlog-ul are mare nevoie de o renovare consistentă. Am stat de vorbă şi cu un auditor energetic din Bucureşti. 

În primul rând, trebuie făcut ceva cu numărul de etaje, este prea mare. Nici măcar un soare atât de mare ca al nostru nu poate încălzi atâtea etaje, oboseşte încălzindu-le pe fiecare în parte. 

Apoi, bate vântul prin tâmplăriile scriiturilor puse de trei ori pe săptămână în ferestre. Într-o lume în care intervalul de atenţie este la mai puţin de 8 secunde (şi în cădere liberă), nu putem să afişăm doar scriitur lungi, poetice, fantasmagorice, puţin structurate. Ne trebuie substanţă, să cârpim tocurile ferestrelor cu ea.

Ne mai trebuie şi varietate. Culoarea etajelor (temele scriiturilor) nu diferă mai deloc. Toate se încadrează în acelaşi spectru, nu poţi varia decât la metoda de anvelopare. Şi e just să fie aşa oriunde nu există o competiţie. Însă SuperBloc nu e un bloc ca oricare. Aici etajele se vor diferenţiate iar oamenilor le-ar place mult mai mult să vadă un joc de culori vii decât o vâlvătaie de griuri. Etajele devin încet triste pentru că nimeni nu mai ridică ochii să le admire, indiferent cât ar striga. Ce să mai vorbim de antreprenori; nu asta îşi doreau de la SuperBloc. Ei voiau să realizeze un lucru măreţ care să îi facă vizibili.

Etajele vor să fie lăsate să fie deştepte, să capteze privirile, să pună oamenii pe gânduri, să fie utile. de aia au decis să fie etaje. 

Mâi, eu cred că am să vând şi mă mut din SuperBloc. Nu prea am parte de soare aici. Ştiţi că în Japonia există o lege a dreptului la raze de soare? Potrivit acestei legi, nu ai voie să construieşti o clădire care obturează, în orice fel, razele soarelui pe celelalte clădiri. Poate mă mut şi eu acolo.

Înainte de a vinde totuşi, am nevoie de certificat energetic potrivit legii 159/2013. Am să îl obţin repede, mi-au promis cei de la Enermed Impex SRL că mi-l dau în 24h de la vizită şi că pot să treacă pe la noi şi seara, când suntem acasă. 

Aşa că, rezolv cu asta şi o tai!

Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog

Aţi auzit vreodată de "sneakerheads"?

Sursa: @Sneakerhead Anonymous - Instagram

Pentru prima dată în istoria omenirii, social media ne oferă posibilitatea să ne distingem şi să ne etalăm particularităţile (ca să nu le spun ciudăţeniile) şi să găsim lesne oameni asemenea nouă. În felul acesta, cu toţii ne putem "atinge potenţialul maxim" simţindu-ne bine în pielea noastră pentru că acum putem folosi Internet-ul pentru a găsi oameni sau comunităţi online cu preocupări, interese, experienţe sau porniri similare cu ale noastre. Prin intermediul Internetului se nasc comunităţi virtuale deseori foarte puternice care antrenează formarea unor adevărate sub-culturi globale. Sub-culturile sunt practic comunităţi de oameni care împărtăşesc valori comune, un set de reguli comune (reguli de conduită sau morale) limbaj comun şi o serie de ritualuri sau obiceiuri comune. 

Astăzi am să vă vorbesc despre o asemenea sub-cultură, formată aproape în exclusivitate în online, numită "sneakerheads" sau, în traducere literală, capete de pantofi :)) Încerc această descriere pentru a reuşi să înţelegem şi noi, ceilalţi, ce e cu toată tevatura. Aşadar, 9 chestiuni pe care s-ar putea să nu le cunoşti despre "sneakerheads" sau despre iubitorii de sneakers şi care te vor ajuta să îi înţelegi mai bine:

1. Sfântul Graal Pantofii din gama Nike Jordan sunt Sfântul Graal al sneakerheads-ilor. Aceşti pantofi sunt lansaţi în ediţii limitate şi costă de 3-4 ori mai mult decât un pantof sport normal de la acelaşi brand. Publicul lor este constituit, aproape în exclusivitate, din sneakerheads-i.

Ted Talk - Josh Luber despre sneakerheads

2. Air Jordan 3 Black Cement - reeditat de 4 ori, este echivalentului Iphone-ului în lumea sneakers-ilor. Acest exemplar este purtat de majoritatea celebrităţilor din show-bizz-ul american şi deţine recordul de profitabilitate în piaţa neagră unde se vinde la cca. de 7 ori preţul iniţial.

3. Mai mult pentru bărbaţi - Este o comunitate dominată de bărbaţi tineri, preocupaţi de sport, îndeosebi de baschetbal şi de muzica rap. Există totuşi o nişă creată de femei. Pentru acestea, distinctive sunt Thot Boots - pantofi sport de tip gheată, coloraţi şi cu talpă ortopedică ascunsă pe interior. Am să vă las pe voi să aflaţi ce înseamnă "thot", am să vă spun doar că este un acronim ...

4. Pantofii sunt rareori purtaţi - Oamenii ăştia fac eforturi deosebite pentru a-şi păstra în cea mai bună stare investiţiile. Astfel, majoritatea achiziţiilor au valoare de colecţie şi nu sunt niciodată purtaţi. De aceea mărimea nu este, în cele mai multe cazuri, relevantă. Atunci când îi poartă, sneakerheads-ii deseori adoptă un stil de mers nenatural ("waddle") de teamă să nu creeze cute şi să nu îşi strice pantofii, fiind ţinta ironiilor şi a umorului specific. 

5. Capul răutăţilor - Acest fenomen a fost creat şi întreţinut de brandul Nike. 96% dintre perechile de pe piaţa neagră sunt Nike (sursa Josh Luber - prezentare TED). Această companie lansează în fiecare săptămână ediţii limitate de pantofi sport pentru sneakerheads ca parte a strategiei lor de marketing. Profiturile pe piaţa neagră sunt în medie de 33% şi depăşesc cu mult competitorii Nike în piaţa de retail (Skatchers şi Addidas).

6 Servicii financiare - Sneakerheads au adevărate portofolii şi beneficiază de servicii financiare de tipul celor de pe piaţa de capital. Există societăţi de asigurări pentru pantofii sport de colecţie; există site-uri de analiză financiară care măsoară valoarea de piaţă a exemplarelor deţinute; există convenţii ale sneakerheads-ilor şi există pieţe online specializate. 

7. Trend-uri actuale - În materie de trend-uri, unul dintre cele mai recente este mişcarea pantofilor albi denumită "all white cocaine". Aceasta a dus la creşterea vânzărilor pantofilor sport albi care sunt, de obicei, purtaţi cu pantalon şi tricou alb.

Sursa

8. Efectul Kanye -  se referă, bineînţeles, la rapper-ul american Kanye West care a devenit în ultimii ani un adevărat "fashion icon masculin". Aşadar, ori de câte ori Kanye este surprins purtând o pereche de pantofi sport, preţul pe piaţa neagră al acelui model creşte exponenţial.  

9.  Un adevărat fenomen în social media - sneakerheads au postat 50.000 videoclipuri pe YouTube, au peste 100.000 conturi pe Facebook şi peste 10 milioane postări pe Instagram. 

Şi acum, concluzia:

Am dat exemplul "sneakerheads" pentru a arăta, prin puterea exemplului, că există ipostaze în viaţa reală în care suntem conduşi în acţiunile noastre de lucruri neînsufleţite precum pantofii sport sau tenişi. Pentru oamenii pasionaţi în asemenea măsură, aceştia le pot decide paşii, le pot decide investiţiile, şi le pot decide chiar viitorul. Piaţa neagră întreţinută de pasiunea unor tineri pentru încălţămintea sport, deseori minori, nu este neapărat o chestiune negativă, deşi, au fost raportate numeroase cazuri de violenţă şi chiar crimă comisă în jurul acestei pasiuni. Este totuşi o piaţă nereglementată, plină de pericole, falsuri, şarlatani şi visuri neîmplinite. 

Dacă ar putea să spună o poveste despre un sneakerhead, un pantof sport ar spune că este trist că este mai mereu ţinut în cutie, că nu are voie să iasă niciodată afară când plouă sau când este umed, că nu a văzut niciodată o plajă sau un munte, dar că este mândru că are o cameră distinctă în care stă alături de ceilalţi membrii ai familiei (colecţiei), că este îngrijit peste măsură şi că este adorat de stăpânul său. 

Până la Air Jordan, eu îmi doresc o pereche de Converse pentru toată ziua pe care să îi pot duce pe toate coclaurile şi care arată chiar mai bine când sunt niţel uzaţi. Dar totuşi, nu pot să nu mă întreb, ce aş face dacă fiul meu ar fi un sneakerhead?

Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog 2016. 

Drumul unui pensionar către Facebook...

Sursa: © iStock ukrainec

Cine sunt eu ... astăzi?

Salut! Astăzi sunt student în anul 3 la facultate la Automatică din București. E absolut firesc să fiu aici pentru că încă de mic mi-a plăcut să dezasamblez diverse obiecte, să încerc să le repar, înlocuiesc etc. Pasiunea pentru calculatoare m-a cuprins subit când eram prin liceu, așa că atunci am început în forţă inițierea în această "taină".

Aşadar, îmi place să repar calculatoare, să înlocuiesc componente, să fac upgrade-uri etc. La început exersam mult făcând toate astea pe gratis, pentru colegi, familie, prieteni. Cunoscuţii mă chemau pentru diverse probleme, iar eu le săream în ajutor fără prea multe întrebări. Aveam până și un set de șurubelnițe și alte unelte pe care-l purtam cu mine tot timpul. În timp, activitatea s-a dezvoltat, am devenit din ce în ce mai solicitat și până la urmă mi-am deschis o mică firmă ce face diverse intervenții la domiciliu. Până termin facultatea firma asta îmi aduce ceva bani de buzunar. Repar calculatoare, instalez routere wireless, configurez rețele locale pentru firme de apartament, setez diverse alte echipamente: DVD player-e, sisteme "home cinema" etc.

Pot să mă declar norocos pentru că tehnologia s-a dezvoltat continuu în toţi aceşti ani, noi gadget-uri au apărut periodic, şi ce am observat eu, anumite categorii de utilizatori au rămas neajutorați în fața acestor noi provocări, de la bunici ce au nevoie de conexiune internet și Skype pentru a vorbi cu rudele din străinătate până la familii cu copii mici (și părinți puțin certați cu tehnologia)  ce au nevoie de interconectarea unui sistem audio wireless cu TV-ul și home cinema-ul. Asta este clientela mea: vecini de cartier și nu numai, pe o rază de câțiva km, ce apelează la mine pentru suport tehnic când au nevoie. Cam asta face firma mea, nu mare lucru, dar sunt foarte mândru că ceilalţi au nevoie de mine şi sunt dispuşi să mă plătească pentru a-i ajuta, şi că munca mea este pe deplin apreciată. Şi să vă spun un secret, am devenit şi puţin mai popular cu ocazia asta. Treaba a mers bine, iar după o vreme am angajat încă doi colegi să mă ajute. Mai toată ziua sunt pe teren rezolvând probleme, iar eu (un pic leneș şi, mai nou, cu ceva aere de manager) rămân mai mult prin sediul firmei şi intervin doar când e ceva serios.

O "informatizare completă"

Într-o zi, primesc un telefon pentru o intervenție ”serioasă”. Un domn pe la 65-70 de ani, fost mare şef în servicii ieșit la pensie, dorea o "informatizare completă". Auzise de la colegi că tehnologia te ajută să ramâi în contact cu prietenii, iar acum, la pensie, avea mare nevoie de asta. Dorea un computer relativ ieftin, dar bun, pe care să se poată juca ceva jocuri ”dintr-astea virtuale”, un ”televizor dintr-acela plat” să poată vedea dezbaterile electorale, o tabletă și un telefon ”deștept” cu ”internet și minute”. M-am gândit că pentru vârsta lui era deja foarte informat și știa clar ce voia. M-am gândit că probabil avusese deja ceva contact cu tehnologia sau văzuse asemenea "set-up"-uri prin alte părți.

Comandă serioasă mi-am zis. Omul dorea sfaturi cu privire la ce să cumpere, precum și instalarea și setarea tuturor echipamentelor. Zis și făcut, i-am făcut o configurație pe site-ul conectica.ro. Au prețuri bune și am prins și zilele conecticii cu reduceri la anumite produse. Am ales de la ei un router wireless TENDA de calitate medie, ca să mă încadrez în buget, două cabluri HDMI ca să pot conecta laptop-ul la TV și TV-ul la receiver-ul digital, un cablu de rețea UTP cu mufe RJ45  ca să conectez calculatorul la internet și un stick USB (poate vrea moşul să transfere ceva fișiere mari pe la familie). Monitorul, tableta și smartphone-ul a trebuit să le iau din altă parte. Nu aveau la conectica.ro dar mi-au promis că vor rezolva problema pe viitor.

In fine, am trimis toate componentele acasă la client și am stabilit ziua în care să mă prezint pentru instalare/configurare. In ziua respectivă m-am prezentat și am început treaba. Domnul m-a informat despre toate cerințele sale: dorea să aibă internet wireless peste tot, sa-l poată accesa și cu tableta și cu telefonul. PC-ul trebuia așezat într-un loc anume destul de departe de TV, dar voia să vadă filme de pe laptop la TV.  M-am bucurat ca luasem un cablu HDMI mai lung ca sa pot satisface această cerință.

Aşadar, am urmat toate cerințele domnului. Am instalat PC-ul cu toate programele de care avea nevoie, l-am conectat la internet, am setat router-ul și rețeaua wireless, am configurat tableta și telefonul. I-am făcut până și un cont de Facebook pentru că ştia el, că acolo sunt toţi foştii lui colegi din armată. Am testat totul. Mergea uns. I-am copiat și câteva filme și le-am testat pe noul televizor. Totul mergea perfect. Până la terminarea instalării se făcuse deja seara iar domnul îmi spune că e obosit și va testa noile gadget-uri începând de mâine.

Am plecat liniștit, mulțumit că am rezolvat și probabil fidelizat încă un client.

A doua zi a început cu adevărat munca

A doua zi, în jurul prânzului, primesc un telefon de la stimabilul domn. Deși apelul era activ deja, îl auzeam pe moş tastând pe ecranul telefonului.  Ca să fiu elegant, am să spun că m-am gândit că probabil nu era un utilizator foarte competent, aşa că am închis și l-am sunat eu. 

Mi-a spus că s-a apucat de treabă, vrea să intre pe internet de pe PC, dar nu se aprinde "televizoraşul"... L-am îndrumat către un buton mare roșu amplasat pe mijlocul carcasei. El apăsa doar pe butonul monitorului, crezând că-l putea deschide ca pe un televizor. 

M-a întrebat, de asemenea, dacă nu poate folosi telecomanda de la TV pentru a porni PC-ul că doar sunt de la aceeași firmă. Am râs de el şi cu el și am început sa-i explic cum stă treaba. Din vorbă în vorbă am aflat că nu mai folosise un computer în toată viaţa lui cea lungă. Aoleu! Fusese funcționar și  lucrase numai pe hârtie toată viața. Ce să zic, cred că îmi formasem o opinie un pic greșită despre cunoștințele dânsului în domeniu. 

Între timp PC-ul pornise iar domnul meu nu știa cum să înceapă lucrul. M-a întrebat dacă nu cumva am un manual pentru tastatura. Cu mouse-ul se descurcă el, dar tastatura ... tastatura are prea multe butoane!!! Mi-am dat seama că ajutasem un bătrânel cu ambiții mult prea mari și foarte puține cunoștințe. Dar cum politica mea este să fidelizez clientul, m-am decis să încerc să-l ajut cât de mult pot.

Așadar zilele, săptămânile şi lunile mele următoare au devenit foarte pline. Am continuat vizitele iar surprizele nu au contenit să apară. Telecomanda era înfășurată în punga de plastic în care venise. Pe la a 5-a vizită am reuşit să i-o arunc "din greşeală". La a 7-a, era din nou acolo.... Punga ascundea bine de tot unele butoane, aşa că mă chinuia şi când încercam să îl îndrum prin telefon. La un moment dat, mi-a mărturisit că nu vrea să se șteargă vopseaua de pe butoane.

TV-ul era setat doar pe TVR1. I-a luat cam o săptămână să schimbe canalele. Folosea un receiver digital de la un distribuitor de cablu și întotdeauna încurca telecomenzile, şi mereu încerca să schimbe canalele cu telecomanda TV-ului. Un tradițional "mileu" alb era așezat strategic în fața TV-ului. Mă gândesc că l-ar fi pus peste dar na, TV-ul era plat.

În prima săptămână a reuşit să strice placa de extensie USB. Până atunci am crezut că există doar un mod de a folosi o mufă USB dar moşul a  reușit să mă înveţe alte cinci moduri. Noroc că apucasem să cumpăr o placă de extensie USB pe care o instalasem în partea din față a calculatorului, altfel ar fi stricat şi placa de bază.

Doamne, cine m-a pus! Moşul ăsta devenise coşmarul meu. Elnu văzuse și nu folosise nici un fel de PC, smartphone sau tabletă până atunci. Am oftat adânc, am revenit și în zilele următoare și i-am ținut câteva mici lecții despre cum să folosească noile gadget-uri. S-a bucurat enorm și mi-a spus că m-a recomandat deja câtorva foști colegi de serviciu, de asemenea pensionați, care aveau cerințe (și cunoștințe) similare. :) Nici nu ştiu dacă să mă bucur. Încă unul ca el şi mă reprofilez! 

Morala poveştii. Deznodământul. Ce am învăţat din asta?

În aproximativ 3 luni cât am avut de-a face cu moşul aproape în fiecare zi, mi-am blestemat zilele. Mereu mă prindea în momentele cele mai nepotrivite, îmi punea întrebările cele mai stupide, sau îşi pierdea răbdarea exact când credeam că a înţeles. Însă, om mai tenace şi maid eterminat ca el n-am văzut în viaţa mea.

Tot el m-a ajutat să relizez că aptitudinile pe care le aveam erau cu adevărat valoroase şi că în cursa cu tehnologia mulţi rămân în urmă, iar eu pot să îi antrenez să revină în cursă.

Din coşmar, moşuleţul a devenit un prieten bun, şi până în ziua de astăzi, deşi acum se descurcă onorabil cu toate, îmi mai caut motive să îl sun sau să îi fac o vizită, să mai povestim.

Este cel mai avid fan al meu pe Facebook. Îmi citeşte postările, mă sprijină şi mă felicită. Şi ştiu că o face sincer, pentru că nu l-am învăţat niciodată să disimuleze în online. Este aşa cum ştie el dintotdeauna.

Bun venit pe Facebook, bunul meu prieten!

P.S. Asa nu este o invitaţie să îşi mai cumpere vreo nebunie de gadget să mă înebunească alte două luni.

Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog 2016.

Nici nu ştii cât de mult însemni pentru ştampila ta!

Pe mine mă cheamă Sarah şi sunt o ştampilă. Stăpâna mea este cea mai puternică fiinţă din lume, pentru că ea decide cum şi pe cine marchez eu în fiecare zi. Eu m-am născut într-un sat mare pe nume Colop, iar acolo, familia mea şi cu mine am fost învăţaţi că noi suntem cele mai moderne ştampile din lume, şi cele mai cosmopolite.

Pentru noi nu a contat niciodată religia, culoarea sau interesele celorlalte ştampile din satul nostru, pentru noi, importantă este inima. Şi toate ştampilele de acolo sunt inimoase şi vesele. Ne distingem foarte uşor când ne revedem prin toate colţurile lumii, fie că stăm elegant pe documente importante, fie că lenevim prin servietele celor mai importanţi oameni din lume, fie că ornăm paşapoarte sau simple cartonaşe de discount la Starbucks.

Într-o zi, eram cu stăpâna mea într-o vacanţă la mare. Nu ştiu exact cum se numea, dar era departe, departe. Am stat pitită în cutia mea toată călătoria pentru că, mi-a explicat stăpâna mea, altfel riscam să mă usuc. O singură dată, pe la prânz, am văzut că eram la un ghişeu iar în jurul nostru bâzâiau multe maşinării, auzeam multe fermoare deschizându-se, şi, am zărit, zgâindu-mă printr-o mică deschizătură, că o stampilă înaltă şi sveltă din lemn a marcat ceva chiar la câţiva centtimetri de noi. Oau, ce am tresărit! Era tare puternică acea ştampilă!

Apoi ne-am urcat în avion, ştiu sigur asta pentru că avioanele mereu mă fac să ameţesc, mai ales când decolează, şi îmi bate inima tare, tare, tare. Stăpâna mea este mai mereu în avioane, iar eu trebuie să merg tot timpul cu ea, chiar şi în vacanţe. Sunt foarte fericită că am o aşa stăpână ...

Aşa, unde rămăsesem? În avion ... Am aterizat după vreo trei reprize de somn agitat, cred că mi-a curs puţin tuş pe obraz dar spre norocul meu nu m-a văzut nimeni, şi apoi am mers la un hotel mare care mirosea a parmezan şi lavandă şi suna a clinchet de veselă scumpă. Şi voi ştiţi cum sună porţelanul în comparaţie cu faianţa, nu? În cameră era răcoare, mirosea a mare şi se auzeau un milion de greieri, sau poate cicade, care parcă ne invitau la dans. Şi a venit şi rândul meu să ies din cutiuţă. Mi-am luat locul frumos pe tuşiera mea elegantă şi pufoasă chiar lângă o oglindă mare. M-am putut admira toată ziulica. Îmi făceam griji că m-am îngrăşat în ultima vreme, însă acum nu mi se mai părea, eram chiar frumuşică. Nu mi se pătase deloc suportul, iar tuşul era la fel de proaspăt ca întotdeauna. Inserez aici o poză de la plajă ;-)

Dar îndeajuns despre mine, să vă spun despre stăpâna mea. Ea este motivul pentru care vă scriu astăzi. Ea nu este un om ca oricare altul. Ea este un om remarcabil care şi-a făcut un ţel din a-şi ajuta semenii, cam cum facem noi, colopencele (ştampilele născute la Colop). Ea luptă pentru drepturile legale ale persoanelor fără cetăţenie. Sunt 10 milioane de astfel de persoane pe glob şi, datorită faptului că problemele lor legale sunt atât de eterogene, culturile din care provin atât de diferite şi sunt atât de disparaţi pe întreg globul, sunt foarte puţine persoane care au capacitatea şi disponibilitatea să îi ajute. Stăpâna mea, însă, are din plin şi capacitate şi inimă. A început citind despre o fetiţă, cu mult timp în urmă, într-un raport al UNHCR, pe care o cheamă Sarah, ca pe mine, şi care s-a născut în Africa de Sud. Mama ei, de cetăţenie incertă, a plecat la cer imediat după naşterea lui Sarah, iar ea s-a născut acasă. Apoi a crescut într-un orfelinat, şi pentru că nu a avut pe nimeni să o declare sau să poată certifica faptul că se născuse în acea ţară, nu a primit niciodată documente. Drept urmare, nu a avut dreptul să urmeze cursurile unei şcoli, să înveţe o meserie, să muncească sau să îşi deschidă un cont bancar. Acum are 18 ani, şi are la rândul ei o fetiţă, tot fără cetăţenie. Însă stăpâna mea, împreună cu cei de la LHR (Lawyers for Human Rights) organizaţi sub egida ONU, au reuşit să determine autorităţile sud-africane să modifice legea pentru a acorda cetăţenie micuţei şi tuturor copiilor născuţi în Africa de Sud.

Sunt multe ţări în lume unde nu s-au făcut multe progrese, dar stăpâna mea munceşte neobosit pentru ca până în 2024 să nu mai existe niciun om fără cetăţenie în lume. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre această problemă vizionaţi această scurtă animaţie şi citiţi informaţia de pe site-ul UNHCR.


Stăpâna mea nu era în vacanţă în ziua aceea, venise la o convenţie în Sierra Leone pentru a susţine în faţa guvernanţilor necesitatea adoptării Convenţiei cu privire la apatrizi. Acolo a cunoscut-o pe Sarah pentru întâia oară, deşi vorbiseră de multe ori la telefon. A ajutat-o să obţină permisiunea temporară de a părăsi Africa de Sud pentru a se deplasa la această convenţie în Sierra Leone şi a-şi povesti cazul. Ne-a bătut în uşa camerei de hotel timid, şi a izbucnit în plâns când stăpâna mea a luat-o în braţe. Era prima oară când pleca din Beaufort West, orăşelul din Africa de Sud unde trăise toată viaţa dar unde nu fusese primită niciodată cu braţele deschise. Aşa am aflat ce face stăpâna mea. Mereu am crezut că este un avocat de succes dar nu am ştiut niciodată că ea este de fapt un expert ONU (de multe ori a activat ca "protection officer") şi că eu, reprezint, prin marca pe care o pun, darul nepreţuit, uneori doar temporar, de a li se respecta drepturile fundamentale unor oameni pe care nu îi doreşte nimeni. De atunci parcă suntem amândouă altfel, mai bune şi mai mândre una de alta.

Ah, era să uit. Dacă vreţi să luaţi legătura cu mine aici mă găsiţi, iar mai multe poze cu familia mea de ştampile pentru avocaţi găsiţi şi pe Facebook.

Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog 2016.

Apetenţa noastră pentru dramă nu e întrecută decât de uşurinţa cu care uităm de ea!

Astăzi, despre importanţa unor traduceri medicale de calitate.

Aş vrea să spun că nu am o astfel de apetenţă şi că inima-mi este mereu zglobie şi roz. Dar nu am cum, pentru că găsiţi muniţie pentru a mă contrazice în ultima mea postare.  Aşadar, sunt româncă şi sufăr de aceeaşi boală, mă hrănesc cu o poţiune magică, dulce amăruie, fabricată din multă dramă şi doză dublă de uitare.

Totul ne ia pe repede înainte, se stinge un artist, bombardamente în Alepo, un urs "fioros" este împuşcat de nişte oameni "nevinovaţi" la Sibiu, Denise Rifai intră în PNL iar Pleşu scrie un întreg articol despre ea (glumesc), etc etc. Şi astfel, oră de oră, o dramă se suprapune pe o alta, iar în jumătate de zi este îngropată sub sute de alte poveşti dramatice. Şi noi cu ce rămânem? Vă spun eu, cu uitarea.

Se perindă prin faţa ochilor noştri, şi uneori şi prin minţile şi inimile noastre, tot felul de tragedii medicale, apeluri pentru ajutor... Când soarta loveşte, ne cutremurăm cu toţii, dar când tragediile medicale sunt datorate unor greşeli de traducere, soarta nu mai este o explicaţie şi intervine revolta.

Am să vă povestesc cazul lui Willie Ramirez, un cetăţean american de 18 ani de origine cubaneză care s-a prezentat la un spital din Florida cu o puternică durere de cap, devenind inconştient. Avea o puternică hemoragie intracerebrală, afecţiune care ar fi putut fi tratată dacă, în spital, ar fi primit consult neurologic imediat. În schimb, acesta a devenit cuadriplegic, ramânând infirm pe viaţă, fiind consultat de un neurolog după aproape două zile de la spitalizare. Cauza? Bariera lingvistică ce a dus la un diagnostic greşit al echipei de medici de urgenţă.

În cazul lui Willie, din nefericire, unul dintre membrii familiei sale a pomenit, în prezenţa echipei medicale, cuvântul "intoxicado", care în spaniolă are înţelesul de intoxicaţie (alimentară) şi care seamănă foarte bine cu atributul "intoxicated" care denominează "pierderea facultăţilor şi'sau deficienţe comportamentale cauzate de droguri sau alcool"în limba engleză. Într-un final, medicul de gardă a făcut o asumpţie simplă, dar complet eronată, că pacientul se afla sub influenţa drogurilor şi a urmat procedura de tratament adecvată unui astfel de diagnostic, până când efectele hemoragiei cerebrale au devenit ireversibile. În cele din urmă, Willie a fost recompensat, în urma unui proces, cu 71 milioane dolari pentru asistenţă medicală pe tot parcursul vieţii, dar nu şi-a recăpătat niciodată funcţiile normale.

Morala acestei poveşti (găsiţi toate detaliile aici) este că, chiar şi în situaţii pe care considerăm că le controlăm, chiar şi în limbi în care suntem fluenţi, chiar şi atunci când avem impresia că medicul ne înţelege, trebuie să lăsăm traducători-interpreţi specializaţi să comunice în locul nostru. Viaţa noastră, sau a celor dragi nouă, poate depinde de asta. Pentru traduceri medicale în Bucureşti, puteţi apela la Agenția de traduceri Swiss Solutions, care oferă traduceri medicale realizate de către medici traducători specializaţi. Dacă aveţi vreodată nevoie, chiar şi pentru traducerea unui buletin de analize sau a unui prospect, solicitaţi o cotaţie de preţ la ei pe site. Este o companie tânără şi dinamică, cu 41 de angajaţi şi 3000 de colaboratori. Categoric nu sunt singurii, dar vă rog tare mult, nu faceţi aceste traduceri voi singuri. 

Sănătate şi la veselă uitare!

Această postare a fost înscrisă în competiţia SuperBlog 2016. 

Ce m-a învăţat Urâta?

Vă fac cunoştiinţă cu Urâta!

Este prietena mea. O cunosc din clasa a 5-a şi nu este nici o poreclă, nici o fiinţă imaginară. Este o boală de piele. Oh, cât timp mi-a luat să mă împrietensc cu ea ... mulţi ani grei de panică, plâns cu sughiţuri şi autoamăgire. Dar a venit şi ziua în care, deşi nu este favorita mea şi nu doresc nimănui prietenia cu ea, Urâta a ajuns la sufletul meu şi mi-a explicat viaţa în întregul ei.

Urâta a fost doctorul meu în frumuseţe. Fără Urâta, mai căutam şi astăzi modele de frumuseţe în reviste, la televizor sau pe YouTube. Fără Urâta, încă îmi mai detestam coapsele generoase sau pielea prea deschisă. Dar Urâta, doamna Urâta, că e deja matură după toate canoanele, mi-a oferit câteva chei la cuferele înţelepciunii pe care doar puţine femei ajung să le deschidă în toată viaţa lor. Şi ghiciţi ce: azi vă ofer trei dintre ele, gratis! Cadou!

În primul rând, Urâta, fiind doctor, m-a vindecat de vanitate foarte devreme. N-am avut vreme să mă entuziasmez foarte mult de propria-mi frumuseţe, că ea a venit şi mi-a amintit că totul e trecător, că totul poate fi acoperit de negură în doar câteva luni. Aşa că, ce am făcut? Am încercat să lupt cu ea cultivându-mi alte atribute, am citit, am învăţat, am alergat după prieteni adevăraţi, am căutat zări îndepărtate, doar doar o voi lăsa în urmă şi nu mă va găsi. 

Apoi, m-a mai învăţat să lupt fiecare bătălie la vremea ei. Nu are rost să mă panichez la verdictul incurabil. Le iau pe toate cum vin, una câte una. Şi şitţi ce? A funcţionat. Ceea ce părea de netrecut la 14 ani, acum este banal de uşor de tratat, sau de ascuns, sau chiar este la modă. Nu-i aşa că înţelepciunea este un şir de paradoxuri? 

Iar a treia, şi ultima cheie pe care v-o ofer pe gratis astăzi, este că un zâmbet şi un interes sincer faţă de persoana din faţa ta îţi şterge chiar şi cel mai groaznic defect de pe chip. Da, zâmbetul şi interesul sincer faţă de oameni sunt magice. Pune reflectorul pe ei, Lasă-i pe alţii să strălucească, iar tu, vei străluci în mintea lor, te vor preţui şi-ţi vor căuta prezenţa. Încearcă, ai să vezi că am dreptate.

Al patru-lea punct nu l-aş cataloga înţelepciune, dar stă acolo, foarte aproape. Ai grijă de pielea ta şi îngrijeşte-o cu tot ce e mai bun în natură. Pentru asta, recomand cu multă căldură produsele româneşti de calitate ale clujenilor de la Farmec. Crema asta de corp pentru piele uscată  îi displace cel mai mult Urâtei, pentru că orice boală de piele se instalează infinit mai bine pe o piele uscată şi deshidratată.  Dar iarăşi, ce e important în aplicarea unei creme este mângâierea, atenţia, iubirea pe care o acordaţi pielii voastre. Cinstiţi-o pentru că vă sprijină, vă delimitează de restul materiei din universul ăsta mare şi oferă sălaş sufletului vostru. Este trist cum multe dintre noi începem să ne urâm pielea pentru un banal coş sau pentru nişte pistruiaşi drăgălaşi. Sunt remedii pentru aproape toate, încercaţi gama Gerovital H3 Derma+. 

Sănătate şi piele frumoasă vă doresc tuturor!

Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog 2016!