Wednesday 16 November 2016

Cum semnalăm prosperitatea prin îmbrăcăminte?

Sursa; Answear . Instagram
Suntem, aparent, cea mai inteligentă specie de pe pământ şi cu toate acestea, constructele noastre mentale colective sunt foarte rigide şi inerţiale. Astăzi vă povestesc despre semnificaţia veşmintelor, dar există numeroase alte domenii în care ne demonstrăm limitele gândirii.

Dar să începem cu începtul. Cu toţii suntem de acord că există două tipuri de realităţi, sau adevăruri. Primul tip ar fi, cel obiectiv, în care putem referenţia un fapt sau o stare de fapt ce poate fi constatată faptic, prin utilizarea simţurilor noastre sau a unor instrumente de măsurare ştiinţifică. Spre exemplu, existenţa unui munte sau a unui fenomen meteorologic. Al doi-lea tip este cel subiectiv, în care ne folosim capacitatea de a raţiona pentru a determina starea mediului înconjurător sau optiunile de acţiune care ne stau la dispoziţie. Spre exemplu, "animalele domestice îmbunătăţesc calitatea vieţii oamenilor" este o constatare subiectivă a unei realităţi.

Totuşi, în afara acestor două realităţi, mai există una, denumită realitatea intersubiectivă. Acest tip de realitate nu are legătură nici cu simţurile noastre şi nici cu raţionamentele logice, ci reprezintă convenţii sociale pe care ni le însuşim şi pe care hotărâm să le considerăm realităţi pentru că toţi ceilalţi le consideră la rândul lor. Să ne imaginăm, spre exemplu, că bancnotele nu ar mai fi considerate ca având valoare şi nu le-am mai putea schimba pentru a procura resursele necesare. Valoarea lor intrinsecă este nulă, iar singura lor utilitate este conferită de conotaţia intrasubiectivă pe care o deţin în baza unor convenţii sociale. Acelaşi lucru poate fi constatat în cazul sistemelor politice, al religiilor sau al drepturilor fundamentale ale omlui.  În toate aceste cazuri, pecetluim un fapt ca fiind real sau imaginar, adevărat sau fals, pe baza unor reguli arhetipale  în care am fost iniţiaţi odată cu integrarea în societăţile umane prin educaţie şi achiziţia limbajului.

Toate aceste convenţii sociale sunt menite să simplifice şi să clarifice realitatea socială prea eterogenă pentru a fi înţeleasă în fiecare moment prin raţionament logic. Practic, utilizăm realitatea intersubiectivă pentru a ne crea scurtături spre a înţelege mediul înconjurător, iar acesta este, după cum probabil realizaţi deja, şi cazul hainelor.

Hainele şi accesoriile au fost mereu folosite pentru a transmite mesaje sociale şi a crea realităţi intersubiective. Femeile poartă fustă iar bărbaţii pantalon; femeia poartă toc, bărbaţii nu; clasa muncitoare poartă haine simple şi comode, în culori închise sau şterse (gulere albastre - blue collar) aristocraţia şi, mai apoi, clasa de mijloc (white collar) poartă materiale preţioase, croite pentru a flata fizionomia fiecăruia, în culori deschise. Fiecare profesie îşi construia proprii săi indicatori de status pentru a se distinge şi evidenţia în aglomerările urbane apărute ca urmare a revoluţiei industriale. În sistemul juridic s-a introdus roba şi peruca, în sistemul financiar s-a introdus costmul, în domeniul artelor s-a optat pentru frac, etc. Prezervarea status-ului era o chestiune de onoare şi o cheie pentru dezvoltarea profesiei.

Astăzi însă, ne schimbăm profesiile mult mai des decât înaintaşii noştri, constrângerile vestimentare ne deranjează şi hainele sunt utilizate pentru a transmite mult mai mult decât ceea ce muncim. Urmărim să ne distingem personalitatea, să ne bine-dispunem şi să ieşim în evidenţă prin vestimentaţie. Faptul că avem la dispoziţie o industrie a modei înfloritoare şi omniprezentă modifică raportul nostru cu îmbrăcămintea. Industria modei fabrică mereu înţelesuri intersubiective pentru a ne determina să ne îmbrăcăm. De asemenea, noile tehnologii au făcut ca materialele textile să fie mult mai variate şi mai accesibile decât în trecut. Totuşi, o constantă foarte importantă animă alegerile vestimentare ale oamenilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Tuturor ne place să emanăm prosperitate şi bogăţie prin hainele pe care le purtăm.

Aşadar, dacă înţelegem cum au evoluat convenţiile sociale privitoare la îmbrăcăminte, vom înţelege care trebuie să fie alegerile noastre vestimentare pentru a atinge scopul principal, semnalarea statusului social. Mai mult decât semnalarea, numeroase studii au demonstrat că oamenii îmbrăcaţi bine au mai mult succes în profesie şi se simt mai siguri pe abilităţle lor. Aşadar, care sunt cele 5 reguli pe baza cărora să ne construim o garderobă care să transmită şi să determine prosperitate?

1. Alege hainele croite în detrimentul flanelurilor, tricoturilor sau jerse-urilor. Pe lângă faptul că acest tip de haine îţi va sublinia linia corpului, te va obliga să menţii o postură dreaptă şi va face apel la concepţia veche conform căreia doar persoanele înstărite îşi permiteau să poarte haine croite pe dimensiunile corpului lor. Aşadar, evită cordoanele, şireturile, şi optează pentru sacouri, paltoane sau rochii cu pense şi tăieturi corecte.

2. Îmbracă haine deschise la culoare. Aceleaşi reminiscenţe culturale fac ca, oamenii din medii sociale mai dezavantajate să nu opteze pentru stofe deschise pentru că acestea se uzează mai repede şi trebuie înlocuite. Evident, acum nu mai este cazul, însă, o cămaşă albă sau bleu deschis îţi vor da mereu o notă aristocratică.

3. Alege ţesături naturale. În ciuda faptului că hainele sunt peste tot şi din ce în ce mai accesibile şi mai diverse, esăturile naturale sunt mai rare şi mai scumpe. Dacă doreşti să emani bogăţie, procură-ţi haine din bumbac, mătase, in, cânepă, lână.

4. Accesoriile preţioase sunt calea cea mai uşoară de a striga că eşti bogat, deoarece mărcile de lux investesc sume uriaşe în construirea unor realităţi intrasubective în mod artificial prin campanii de marketing. Astfel, un ceas de brand sau o geantă de la o anumită casă franţuzească vor transmite instantaneu ideea de prosperitate. Dacă totuşi doreşti să obţii acelaşi efect fără a cădea în capcana aceasta, investeşte în bijuterii lucrate minuţios care ţi se potrivesc, încalţă pantofi cu toc foarte bine îngrijiţi şi adoptă un stil clasic în cazul genţilor. De asemenea, pălăriile sunt un accesoriu accesibil şi foarte util în a părea mai sofisticată.

5. Orice haină arată de 10 ori mai bine dacă eşti coafată. Da, tot o scurtătură mentală dar care funcţionează de fiecare dată. Un păr îngrijit, coafat, denotă stăpânire şi respect de sine, mediu de viaţă confortabil şi relaxare, toate atribute înalte pe care vrem să le transmitem celor din jur.

Iată trei look-uri pentru care aş opta eu atunci când vreau să transmit un mesaj pozitiv cu privire la statutul meu social. Găsiţi toate aceste ţinute pe site-ul Answear.













Însă, piesa de rezistenţă pentru a mă face cu adevărat să dau o notă de lux oricărei ţinute din sezonul friguros este acest palton Misguided, combinat cu o cravată roşie şi tocuri.


Evident, depinde de motivaţia fiecărui om, însă pentru mine, ca pentru mulţi, puterea este un afrodiyiac, iar hainele au această abilitate de a ne conferi putere, dacă înţelegem semnificaţiile sociale ale alegerilor noastre. Totul este percepţie şi atitudine. Vă doresc tuturor să începeţi să vă îmbrăcaţi pentru a avea succes şi a impresiona. 

Acest articol a fost înscris în cometiţia Superblog 2016.

Monday 14 November 2016

Aliens ... cu cont de Facebook

Îmi pierdeam mult timp în fiecare zi pentru a mă ţine informat, dar asta pur și simplu mi-a scăpat. Spusese Papa, spusese NASA, spuseseră mulți, inclusiv președintele Obama; printre rânduri, evident, aș fi putut să pricep și să mă pregătesc. Acum, au venit și ne e frică tuturor.

Sunt oameni care nu au mai ieșit din casă în cele două săptămâni de când au apărut. Vecinul meu, Rareș, a albit, tot! Eu am crezut mereu că e cel mai stăpân pe el dintre toți cunoscuții mei. Iar acum, de câte ori vorbesc cu el, izbucnește în plâns.
Poster CC.indd
Soția lui, este o sfântă, un munte de înțelepciune şi maturitate. Spune că brusc ne-am transformat cu toții în niște copii neajutorați și că, în afară de o mare schimbare de perspectivă, totul este la fel. Și are dreptate. De ce ar fi ceva diferit?

Totuși, din ziua aceea ne-am pierdut orice umbră de jenă unii fată de ceilalți. Suntem 24 familii în bloc şi am blocat ușa de la intrarea în scară cu 5 rânduri de lacăte și niște frigidere culcate pe orizontal şi stivuite unele peste altele. Mergem la cumpărături cu rândul, bărbații din familie, în fiecare zi dis-de-dimineață, câte doi, și câteodată noaptea, fără să aprindem farurile de la mașină. Încă mai sunt alimente în super-market-uri, însă e mereu coadă, totul e aruncat pe jos. Sunt prea puține vânzătoare, majoritatea nu au mai venit la muncă din ziua aceea. Apa este cam puțină, toată lumea își face provizii.

În rest, suntem cu ochii pe televizor și internet. Se pare că unele guverne au reușit să-i contacteze; întâlnire de gradul trei, așa cum se mai spune în ”limbajul de specialitate”. Numai că spre deosebire de filmul cu același nume, acum nu prea au putut să se înțeleagă. Evident, foloseau metode de comunicare diferite. Noi tot îndrugam cuvinte ce ni se par clare și pline de sens, iar ei scoteau niște sunete ciudate, ce seamănă mai mult cu niște pocnituri sau trosnituri. S-au tot întâlnit de câteva ori dar, nici un progres în a ne înțelege. Totuși, un lucru se contura, anume că s-ar putea să nu fie ostili.

Într-un sfârşit, realizând gravitatea problemei, autoritățile au început să caute rapid metode de comunicare, recurgând la orice mijloace posibile. In România, s-a organizat un concurs național de idei. După o luptă strânsă între un profesor universitar de latină și dacă veche (ce susținea că ei pot înțelege aceste limbi), o gospodină clarvăzătoare (ce susținea că poate vorbi cu ei în vis) și un student la Politehnică, acesta din urmă a câștigat. El a dezvoltat o aplicație pentru mobil, prin care se puteau selecta diferite mesaje, fiind generate automat un set de imagini ce prezentau vizual ce trebuia transmis. De exemplu pentru salut era afișată o siluetă extraterestră ce balansa un tentacul stânga dreapta.

La prima întâlnire a autorităților cu extratereștrii, aceștia au luat cu ei un telefon cu aplicația instalată. La întâlnire nu au mai folosit salutul clasic, ci pe cel din aplicație. Extratereștrii au atins telefonul și au început să se joace cu el, exprimând un fel de entuziasm. După vreo 10 minute, au redat mesajul de la revedere din aplicație, au luat telefonul și au plecat. Ai noștri au rămas înmărmuriți. Nu știau ce să creadă. Au plecat și ei, așteptând următoarea mutare.

După câteva zile extratereștrii au revenit. Aveau 2 telefoane mobile, originalul și o clonă. Originalul era intact, nimic modificat. Clona arăta identic la exterior, dar sistemul de operare afișa tot felul de simboluri ciudate. O aplicație se deschidea iar oamenii au putut observa o siluetă umană care făcea semnul salutului. Extratereștrii pricepuseră modul de comunicare inițiat de oameni și adaptaseră metoda, pentru a o putea folosi și ei. Aplicația lor avea peste 2000 de mesaje ce puteau fi transmise prin intermediul imaginilor cu siluete umane dar și extraterestre, în funcție de destinatarul mesajului. Din imagine în imagine am aflat că învățaseră mult despre modul nostru de viață. Au deprins tehnologia noastră, fiind în mod special fascinați de Internet. S-a tot comunicat în acea zi timp de o oră, după care aceștia au plecat. Am priceput însă că nu sunt ostili și că au venit să ne  transmită un mesaj important, dar încă mai avem de lucru la aplicație până a ne putea înțelege. Au mai transmis că vor reveni în 2 zile cu câteva update-uri la aplicație. Guvernanții au fost foarte mulțumiți de rezultat. Au transmis știrea și altor guverne din lume, transmițând că urmează să pună la dispoziția tuturor, în câteva zile, aplicația actualizată.

În zilele următoare, au venit cu aplicația actualizate. Acum puteai scrie sau vorbi, iar aplicația reda mesajul în limbajul selectat. Ei au și încărcat aplicația în magazinele virtuale Apple și Samsung, ca să o putem descărca. Foloseau deja foarte bine Internetul și își creaseră un cont de Facebook pentru a ține legătura cu noi.

Cât despre mesajul pe care voiau să-l transmită, era vorba de pericolul în care se află planeta noastră. Încălzirea globală datorată poluării excesive urmau să afecteze grav planeta, în următorii ani. Copii noștri nu ar mai fi apucat să trăiască mult, iar rasa noastră ar fi dispărut. Anunțul acesta a fost făcut printr-un clip video, postat pe contul lor de Facebook.

Acum, după plecarea lor, omenirea încearcă din răsputeri să remedieze situația planetei. Încă mai ținem legătura cu ei prin contul de Facebook, iar venirea lor a creat un val de mișcări sociale la nivel planetar.

În cinematografe rulează thriller-ul SFArrival”. Un film excelent, cu Amy Adams în rolul principal, ce încearcă să prezinte un alt fel de scenariu la situația descrisă mai sus. În film, oamenii, nu au avut norocul nostru (providenţialul student la Politehnică) și încearcă alte mijloace de comunicare cu extratereștrii. Să sperăm că vor reuși, dar pentru a afla asta trebuie să mergem să vedem filmul. Va rula la cinema din 11 noiembrie 2016 iar trailer-ul îl găsiți aici. Vizionare plăcută!

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2016.

Friday 11 November 2016

Un pas în căutarea fericirii

Eram destul de grasă acum ceva ani. Aveam 75 de kg si doar 1,70 m înălțime.  Nu mi-era foarte bine cu mine, nu mă plăceam prea mult. Mi se părea că am dimensiuni prea mari pentru vârsta mea și că toată lumea mă judeca și mă arăta cu degetul. Eram încă studentă, aveam un stil de viață haotic, nu mâncam la ore fixe, iar când o făceam de obicei mâncam prostii: covrigei, eugenii, biscuiți, ciocolată. Beam foarte multă cola și dormeam puțin. La asta se mai adăuga și stresul vieții de student, iar rezultatul, era oarecum previzibil.  

Fără să-mi dau seama, de-a lungul facultății am acumulat ceva kilograme. Însă, cele câteva kilograme, în timp s-au adunat și au devenit multe, lucru ce-mi transformase viața într-un mic calvar.
Nu prea mai socializam, ieșeam rar în oraș, mă concentram mai mult pe învățat. Mama era bucuroasă gândindu-se că are o fată așa serioasă. Se tot lăuda la vecine ce cuminte și serioasă sunt și cum stau eu în casă până și în week-end ca să învăț. Dar eu, de câte ori auzeam acest discurs, mă deprimam nespus. Știam, oarecum cauza stării mele deplorabile, dar eram blocată la nivel psihologic. Pur și simplu nu găseam puterea să ies din impas.
Vremea a trecut, facultatea am terminat-o cu brio și ulterior, m-am și  angajat pe un post de contabil într-o multinațională. Viața nu este ușoară într-o astfel de companie. Sunt mulți oameni capabili, inteligenți dar și multe prejudecăți. Mă ducea capul, chiar foarte bine (probabil datorită multelor ore petrecute învățând în timpul facultății), dar nu prea mă încadram în peisaj. Deși făceam treabă bună, colegii nu prea mă agreau. Nu aveam prieteni iar viața mea se rezuma doar la drumurile dintre serviciu și casă, precum și cele câteva filme pe care le vedeam în week-end.

Într-o zi, la birou, o colegă sărbătorea schimbarea jobului.  Urma să plece în altă multinațională, pe o funcție mai bine plătită. Era o tipă pe care mai tot timpul am admirat-o. Înaltă, elegantă, bine proporționată și foarte profi. Chiar îmi spuneam de multe ori ce bine ar fi fost să fiu și eu așa. Ei bine ea pleca și adusese câteva atenții culinare pentru viitorii foști colegi. Nu eram singura ce o admira, așa că se strânsese ceva lume la mica petrecere. Eu, ca de obicei, mi-am zis că n-are rost să-mi supralicitez prezența dezagreabilă pe acolo, așa că am trecut discret pe lângă ea la un moment dat, i-am urat succes și apoi m-am retras liniștită. Petrecerea a mai continuat un pic după program, dau eu am plecat acasă.

A doua zi, la sosirea la birou, găsesc o carte lângă tastatură: ”Dieta Montignac”. Nici o semnătură pe ea sau vreo dedicație, dar când deschid laptop-ul văd un mail, de la colega ce tocmai plecase, care spunea așa: ”Am fost și eu la fel ca tine, iar cartea aceasta m-a ajutat enorm. Încearcă, poate vei reuși și tu. Mult succes!”. Am rămas înmărmurită. Nu m-am așteptat la așa ceva din partea unei persoane cu care aproape că nu am vorbit în toți anii în care am fost colege. Dintr-o dată m-am simțit mult mai încrezătoare și mai puternică. Parcă eram altă persoană. Am simțit o nevoie stringentă de a-mi schimba viața și de a slăbi. În zilele următoare, am citit cartea pe nerăsuflate și am început să aplic dieta pe loc. Dieta propusă de Montignac avea o regulă generală (renunțarea pe cât posibil la glucide și separarea acestora în mese distincte) și 2 faze de aplicare (cea de slăbire și cea de menținere). Am început cu faza de slăbire evident, care mi-a luat aproximativ 7 Luni.

Am renunțat la multe tipuri de alimente nocive, în special la cele ce conțineau zahăr. Am început să mănânc supe, multe legume, precum și alte alimente ce conțineau în special lipide și proteine. Dieta era oarecum pretențioasă. Nu întotdeauna găseam  alimentele necesare pentru a prepara rețetele propuse. Dar împinsă de voința aceea nebănuită, ce mi-a fost insuflată odată cu primirea cărții, am căutat și am găsit și sursele necesare. Mergeam des la piață, acolo unde găseam fructe și legume proaspete și găsisem câteva magazine speciale ce aveau tot felul de produse sănătoase care respectau regulile rețetei. SanoVita era preferatul meu. Avea produse pe bază de soia, diverse tipuri de semințe, cereale și chiar paste integrale din ovăz sau secară, pe care le putem mânca în faza I a rețetei.

În primele 7 luni am slăbit 10 kg. Eram pur și simplu uimită de rezultat. Văzând că merge treaba, m-am ambiționat și mai mult și am mers mai departe. Am trecut la faza a doua, de menținere. Acum aveam voie să mănânc mai multe tipuri de alimente, iar SanoVita a continuat să mă ajute. Masa de glucide o aveam dimineața, unde de obicei serveam iaurt cu musli, fructe sau nuci. La prânz mâncam,  de obicei, ceva carne la grătar cu orez brun, sau alte legume gătite, alături de salate cu cât mai multe legume proaspete. În week-end-uri îmi permiteam și ceva dulciuri preparate acasă, cu zahăr brun. Îmi puteam prepara mese delicioase, din produsele pe care de obicei le comandam online, de pe site-ul SanoVita.

După încă 9 luni deja viața mi se schimbase radical. În total pierdusem 15 kg, eram fericită, sănătoasă și mult mai apreciată.

În ziua de azi sunt căsătorită, am 1 copil și duc o viață foarte fericită și echilibrată. Sunt încă la faza a doua a dietei, cea de menținere. Este o fază ce trebuie menținută toată viața și nu am de gând să mă las bătută. Alimentele cele mai importante pentru dieta mea și a familiei le cumpăr tot de pe SanoVita, care s-a dovedit a fi o sursă perfectă de sănătate în toți acești ani.


Acest articol a fost scris pentru competiția SuperBlog 2016. 

Wednesday 9 November 2016

Vacanţa noastră de iarnă

Iarna acesta am hotărât să ne petrecem toate cele 3 săptămâni de vacanţă într-un mod în care ne dorim de cca. 10 ani, de când a început nebunia. Soţul meu are o funcţie, să îi spunem"de răspundere", într-o organizaţie internaţională iar eu şi fiul nostru de 16 ani îl sprijinim în toate, încă de la început.  Promit că am să vă povestesc pe larg despre viaţa alături de un om "important" într-o postare viitoare, însă astăzi vă povestesc despre viaţa noastră de vacanţă. Măcar cea planificată, niciodată nu ştim ce se poate ivi...

În vacanţă, omul important, cu tâmplele cărunte, mereu ascuns sub ochelari, cămăşi albe şi noduri de cravată, răsare parcă ar fi un ghiocel de sub o plapumă de zăpadă groasă şi devine din nou uman, vulnerabil, hazliu şi, poate cel mai important, prezent. 

Am avut 6 luni foarte agitate, cu zboruri lungi în fiecare săptămână, cu mutat de case de două ori, cu o mică criză de sănătate şi cu o vacanţă de vară întreruptă brusc după doar 3 zile. 

Iarna asta am închiriat o casă în Moeciu de Sus, foarte aproape de pădure şi cu o vedere nemaipomenită peste Valea Popii. Vom sta acolo fără să facem, aşa cum am făcut în fiecare an,  turul ţării să ne vizităm familia şi prietenii la finalul caruia eram mereu prea obosiţi. De data aceasta, vor veni ei la noi, fiecare în câte o săptămână, iar noi vom avea câteva zile de relaxare între fiecare vizită. Ne-am propus să nu depunem mari eforturi anul acesta. Vom avea un localnic care va găti pentru noi specialităţi din carne şi ne va aproviziona cu produse locale. Serviciile de menaj vor fi incluse, aşa că noi ne vom delecta cu aer proaspăt, drumeţii în pădure, ski, săniuş şi timp de calitate petrecut în faţa şemineului cu cei dragi. Dar cel mai important, nu vom avea acces la INTERNET. Asta este într-adevăr o provocare!

Dar, cum rolul meu în familie este de a transforma orice lucru obişnuit  în ceva memorabil şi pentru că mă aştept, mai ales din partea adolescentului "miop", la câteva crize de deconectare, am hotărât să facem un "reading challenge" la care vom participa eu, soţul şi fiul meu, şi cine mai vrea, evident. Am ales trei cărţi minunate, pentru fiecare câte una, pe care le vom citi în cele trei săptămâni şi despre care vom discuta în fiecare seară. Pentru băiat am ales o poveste de dragoste, cu niţel iz SF, şi abia aştept să atingem subiectul tabu al erotismului, atracţiei fizice şi iubirii profunde. Evident, am să fac pe moderatorul, aşa că am să citesc toate cele trei cărţi, pentru a putea să disecăm cât mai multe faţete ale poveştilor.

Nici soţul meu, în ciuda succesului lui în carieră, nu excelează la capitolul auto-exprimării sau al analizei critice, aşa că şi el va avea mult de câştigat. Cu el nu este prima dată când fac exerciţiul ăsta, dar de cele mai multe ori citim şi dezbatem non-ficţiune, cărţi din lista "best-seller" a New York Times, cărţi pe care le cititm pentru a fi "in the know" şi nu pentru a ne delecta.

De data aceasta, cartea va fi răsfăţ, plăcere, sentiment. Eu am să joc avocatul diavolului, am să anim discuţiile cu opinii radicale şi ipoteze false. Dar pentru ca jocul să funcţioneze, am ales trei din marea de cărţi disponibile pe site-ul editurii RAO. Oamenii ăştia au preţuri prea mici la volume nemuritoare care nu pot lipsi din nicio bibliotecă de oameni serioşi (aşa ca noi ;))

Ce cărţi am ales?

Pentru P. (puberul familiei) am ales o carte din secţiunea "Tineri" de dragoste adolescentină presărată cu drame, emoţii intense şi subiecte tabu, numai bune pentru a ne deschide şi a ne apropia la căldura focului. M. Anjelais este o autoare de 20 ani care scrie "Fluturi striviţi" cu simplitatea şi candoarea unei adolescente, ceea ce va face poveste foarte credibilă pentru băiatul meu. Vreau ca această carte să îl zdruncine puţin, să îi expună şi altfel de trăiri decât cele pe care şi le imaginează. Vreau să îl ajut să deschidem subiectul romantismului, dar si al relaţiilor dintre eroii romanului şi părinţ; să discutăm despre violenţă şi luciditate, dar să încercăm, prin puterea exemplului, să îi dictăm puncte de vedere mai puţin vehemente, mai puţin critice şi mai nuanţate, pentru că aşa ne dorim noi ca el să devină.
Ah, era să uit, am de gând să îi sădesc şi o sămânţă de idee aruncată "într-o doară". Am să îl întreb dacă, citind această carte, a fost inspirat să scrie şi el una ...

Pentru soţul meu am ales laureatul cu Nobel,  Herman Hesse, "Jocul cu Mărgele de sticlă" (secţiunea Clasic). Este o carte pe care nu am apucat să o citesc încă, dar am de gând să o fac înainte de vacanţa noastră. Este cartea ultimă a lui Herman Hesse, şi mulţi spun că cea mai bună, iar acest detaliu ne-a vândut-o atât mie cât şi soţului meu.  Mai presus de toate, cartea este un "bildungsroman" cu care D. se va identifica foarte uşor, o poveste plină de semnificaţie şi metafore, scrisă într-un cadru incert, undeva în viitor, într-o provincie din Europa centrală pe nume Castalia. Totul se petrece în jurul personajului Joseph Knecht şi a unui joc cu mărgele de sticlă al căror reguli sunt expuse fracţionat şi aluziv. Knecht hotărăşte să se alăture unui Ordin creat în jurul acestui joc mistic, şi se dezvoltă pentru a ajunge la rangul de Magister Ludi (Maestru al Jocului). Abia aştept să dezbatem metaforele şi înţelesurile din această capodoperă. Abia aştept!!!

Cartea mea este o auto-provocare şi o luptă cu propriile temeri. Am ales un thriller (îl găsiţi pe site în secţiunea Thriller) pentru că mereu aleg să fug de partea întunecată, mistică a lumii, pe care o găsesc deconcertantă şi înfricoşătoare. Tot aceeaşi carte am ales-o din curiozitatea de a vedea dacă într-adevăr, Eugen Ovidiu Chirovici este un scriitor pe atât de bun pe cât este de aclamat în România, sau este doar lăudat de frăţia din care face parte. Cartea se numeşte "Pulbere neagră" şi este o poveste sumbră despre moarte, diavol şi întuneric. Pe aceasta nu pot să spun că o aştept, însă aştept cu nerăbdare discuţiile în care am să pot să analizez, împreună cu băieţii mei curajoşi, ce mă înspăimântă de fapt la propriii mei demoni.

Abia aştept serile înfrigurate, în care toată familia citeşte, se aude doar trosnetul focului din şemineu, vântul viscolind zăpada şi câinii lătrând în depărtare. Vreau să uităm de Trump, Brexit, Alepo, încălzirea globală şi să visăm la lumi mai înălţătoare şi mai profunde, să ne gândim la idealuri, la frici şi la viaţă. Vreau să vorbim aprins pe subiecte pretenţioase, să strcurăm ironii, să facem comparaţii şi să ne cunoaştem mai bine unii pe alţii la interior.

.....

Later edit:

Vacanţa noastră s-a petrecut şi a fost mai mult decât am putut să îmi imaginez. Am avut mai puţini oaspeţi decât ne aşteptam, dar asta ne-a dat mai mult timp de citit şi mâncat placinte calde cu brânză de la doamna Iana. Puştiul nostru scrie deja al doi-lea capitol din cartea lui despre scuabi şi nazarieni (nu mă întrebaţi ce sunt pentru că nici eu nu ştiu). Soţului meu i-a plăcut enorm cartea lui Hesse şi ne înebuneşte cu un citat din ea:

"Suntem un val care curge pentru a umple orice formă întâlneşte în cale".

Iar eu, eu am descoperit în Eugen Ovidiu Chirovici un autor nemaipomenit, sunt deja la a doua carte a lui şi îi urmăresc cu înfocare website-ul.

A fost o vacanţă înfiorător de benefică, pentru toţi trei. Abia aşteptăm următorul "reading challenge".

Am făcut un pact să facem asta cel puţin o dată pe an.


Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog 2016.

Surse Foto: Unsplash.com şi Raobooks.com



Monday 7 November 2016

Revoluția blugilor…

sursa: Vice.com
Blugii nu au fost întotdeauna la îndemâna oricui. Pe vremea regimului comunist, blugii erau o țoală de lux. Nu se vindeau în țară, trebuia să apelezi la diverse pile ca sa-i aduci. Fie marinari, sau alte categorii profesionale ce plecau des pe afară, fie studenți, sau bișnițarii de prin piețe care aveau metodele lor de a face rost de ei.  
În acele vremuri orice purtător de blugi era un adevărat zeu. Un fel de idol absolut, admirat și urât în același timp. Nu oricine avea acces la așa ceva. Blugii erau un lux și numai cei cu anumite ”legături” își puteau permite așa ceva. Chiar dacă aveai cumva acces la blugi, prețul lor era de multe ori peste posibilitățile majorității. Se plăteau pe o pereche chiar și 2000 de lei, un salariu întreg în acele vremuri. Îmi aduc aminte ce bani se făceau după revoluție,de bișnițarii ce aduceau blugi contrafăcuți din Turcia. S-au făcut averi din asta.
Cu puțin timp înainte de revoluție eram la liceu, iar din 25 de colegi doar 3 aveau blugi, doi băieți și o fată. Evident, toate fetele era la picioarele celor doi prinți purtători blugi, iar ei profitau din plin de asta. Scoteau fetele în oraș mai des decât ceilalți băieți și asta doar din cauza mult apreciaților blugi. Cred că succesul la fete și invidia celorlalți băieți creștea pe măsură ce blugii erau mai nespălați. Deși acum unii experți în domeniu susțin că blugii nu prea necesită spălare (articol aici), în acea perioadă se făcea exces. Unele perechi rezistau nespălate chiar și câteva luni de purtare zilnică. Spălarea apărea doar în cazuri extreme, în care mirosul devenea insuportabil sau aveau pete deranjante. În rest, cu cât erau mai purtați deveneau mai apreciați. Cei doi colegi ai mei aplicau de zor această tactică. Orice spălare scotea blugii din uz pentru cel puțin o zi, o adevărată tragedie pentru posesor.
Fetele profitau și ele la maxim de moda blugilor. Cele ce își permiteau blugi în anii aceia, erau admirate atât de partea feminină cât și de acea masculină. ”Abuzurile” nu era așa la vedere, ca în cazul băieților, dar blugii aduceau și fetelor sentimente de admirație, precum și invidie din partea colegilor.
Blugii mei Gass
Cumpăratul lor era o adevărată aventura. Fie aveai ceva rude care plecau prin străinătate, fie apelai la bișnițari. În cazul rudelor așteptarea putea dura si câteva luni, dacă erai norocos să-i primești în final. Evident ruda avea multe comenzi și nu întotdeauna reușea să le satisfacă pe toate. De asemenea unele perechi sfârșeau confiscate pe la vamă, doar na și vameșii trebuiau să aibă acces la asemenea luxuri. Tragedii mai apăreau când măsura nu-ți venea, fie pentru că a fost luată greșit, fie pentru că se pierdeau/câștigau câteva kilograme pe timpul așteptării. Cu bișnițarii era altfel. Ei aveau sursele lor de blugi, vindeau perechile la sume exorbitante și de multe ori riscai sa fii păcălit. Așadar, nu era o soluție prea bună.
După revoluție, piața s-a mai deschis dar au apărut falsurile. Se importau masiv din Turcia blugi contrafăcuți, iar românii îi cumpărau pe toți. Literalmente eram un popor ce nu văzusem blugi până atunci , iar bișnițarii profitau la maxim de asta.
Prin ultimii ani de liceu am avut și eu prima pereche de blugi Gass. Erau în mare vogă pe atunci. Îi puteai diferenția clar pe stradă după cusătura dublă din partea exterioară a piciorului. Eram foarte mandră de ei. S-ar putea să fi avut și eu sindromul nespălării blugilor cu lunile, dar ce-mi păsa, eu aveam blugi de firmă și toată lumea mă admira.
Cu timpul treburile s-au mai schimbat. Blugii s-au mai ieftinit, mărcile autentice au început să fie prezente și în România, deși falsuri încă se găsesc pe toate drumurile. Acum practic nu există magazin vestimentar care să nu vândă blugi. De asemenea, oriunde te-ai afla, dacă faci o stânga împrejur, într-un loc public, nu ai cum să nu vezi cel puțin o persoană îmbrăcată în blugi. DENIM este probabil moda cea mai populară de pe planetă, iar unii se pare că folosesc vânzările de blugi ca și indicator economic (vezi aici).
Și mie încă îmi plac blugii. Acum îi cumpăr online, de pe www.answear.ro. Îmi plac blugii LEVI'S de tip SKINNY precum cei de aici. De asemenea port și rochii de jeans, sunt foarte la modă și pline de stil.
În orice caz vremurile s-au schimbat. Revoluția ne-a schimbat și cred ca și blugii ne-au schimbat. Nu pot să zic că acum avem de toate dar cel puțin avem blugi.

Acest articol a fost scris pentru competiția SuperBlog 2016. 

Friday 4 November 2016

Poze si bucurii

Sunt studentă la drept în Constanța. Viața de student este frumoasă dar are și dezavantajele ei. Lipsa banilor este unul dintre acestea. Viața în Constanța este oarecum scumpă, iar părinții nu pot suporta decât cheltuielile esențiale. Așadar, m-am văzut nevoită să muncesc ca să mai câștig un ban în plus.
O activitate care-mi place foarte mult este foto-divertismentul la evenimente. Ce anume fac? Păi, lucrez pentru o companie din Tulcea care deține un echipament denumit PartySnap cu care oamenii se pot distra la petreceri sau evenimente făcând fotografii, sau altfel spus fac fotodivertisment. Mai specific, mă prezint la petreceri cu echipamentul respectiv și asist invitații când aceștia își fac diferite poze în ipostaze hazlii. Echipamentul este capabil să producă tot felul de efecte fotografice prin aplicarea de stickere sau desene pe fotografii. Așadar oamenii sfârșesc prin a avea mustăți sau pălării, sau, dacă setup-ul evenimentului permite, se aduce un panou ce poate servi ca fundal verde în fotografii și se pot aplica astfel fundaluri inedite pe imaginile captate acolo. Fotografiile se pot printa sau expedia direct pe un cont de Facebook setat special pentru eveniment. In fine, o minunăție de echipament, util pentru foarte multe tipuri de evenimente și, după părerea mea, bun și pentru acasă în unele situații.
Ei bine, bănuiesc ca știți și voi cam cum petrec românii, dar eu am să vă povestesc astăzi despre cum petrec românii văzând acest minunat ”device”.
Sunt muuuuulte categorii de petrecăreți, în mare parte determinate și de tipul de eveniment la care participă.
La petrecerile de tip corporate invitații sunt un pic mai rezervați. Probabil prezența șefilor precum și a multor alți colegi necunoscuți nu permit frâu liber imaginației și ieșirilor entuziaste. Dar totuși sunt foarte interesați de PartySnap. Vin, întreabă cum funcționează, își fac poze în grupuri relativ mici și de obicei vor pozele și printate și în format digital. Am avut o surpriză odată când un manager mai în vârstă credea că echipamentul este prezent pentru a realiza o video conferință cu sucursala din București. Cât timp îi explicam despre ce e vorba, l-am imortalizat cu o moacă de nedumerit, poză ce a făcut deliciul serii.
Evenimentele festive sunt un pic mai vesele. Nunțile, botezurile, onomasticele adună întotdeauna oameni ce se cunosc mai bine, rude sau prieteni vechi, care de multe ori lasă temerile deoparte. Cei tineri fac poze în ipostaze haioase, cu mâini sau picioare ridicate prin aer, roșii în obraji, băieți ținând fete în brațe, râzând în gura mare etc. Cei mai mulți vor apoi țigări în gură, mustăți sau pălării uriașe. Cei în vârstă sunt mai rezervați un pic, dar când descoperă avantajele încep ușor să împrăștie vorba la toate cunoștințele, trimițându-i și pe aceștia la poza.
Uneori suntem invitați și prin cluburi la diverse petreceri. Acolo e nebunie totală. Munca devine foarte dificilă din cauza zgomotului infernal. Aici avem parte de pozele cele mai îndrăznețe și nebune. Decolteuri cu mustață, băieți cu berea în mână și rochiță, hipopotami haioși lângă agenți de pază. În club, mulți vin și cer pozele editate în stil ”Thug Life” cu trabuc, pălărie și ochelari negri. Încă nu-l avem disponibil dar lucrăm să-l instalam. Tot aici folosesc intens filtrele de care dispune PartySnap-ul. Mediul întunecat necesită ceva prelucrări ale fotografiilor pentru a corespunde cerințelor de calitate. Mai tot ce fotografiem în club se postează pe Facebook direct.
Serbările și balurile sunt cele mai obositoare dar deosebit de distractive. E plin de copii, mai mici sau mai mari, care la început sunt timizi, dar cum descoperă ce poate face PartySnap-ul îl exploatează la maxim. Acestea sunt petrecerile la care de obicei epuizăm stocul de hârtie fotografică sau cerneală. funny” am avut la serbarea unei grădinițe. Am reuși să prind grupa mică toată plângând de mama focului. Așadar, ca să dreg situația, i-am plasat pe toți într-o … baltă. J
Copii sunt foarte hazlii, entuziasmați și, de obicei, nu știu când să se oprească. Ei cer cât mai multe fotografii cu toate personajele din desene animate pe care le avem în dotare. Pozele la banchetele școlare se fac de obicei pe un fundal reprezentativ pentru specificul clasei sau grupei respective, cei de la mate-info cer calculatoare, la română îl cer pe Creangă sau Eminescu în poze. O întâmplare
Practic PartySnap-ul se potrivește în multe situații sau tipuri de petreceri. Pur și simplu, tipul acesta de distracţie este diferit şi de calitate. Pentru fiecare tip de eveniment mă pregătesc foarte mult în avans prin căutarea de teme, poze de fundal sau sticker-e potrivite.

In fine, sunt foarte mulțumită de acest job pe care pot să-l fac cu atâta plăcere.  Nu cred că am mai văzut până acum un device care să stârnească atâtea zâmbete și sunt mândră că pot face parte din echipa responsabilă cu partea cea mai haioasă a petrecerilor.

Acest articol a fost scris pentru competiția SuperBlog 2016.

Wednesday 2 November 2016

Casa visurilor devine realitate

Sursa: Pinterest.com
În inovația de vârf, problematica regândirii aspectului şi funcționalității locuinţelor umane implică eforturi concertate din partea mai multor profesii, unele mai puţin evidente decât altele. Dacă urbaniștii, arhitecții, proiectanții prin birourile de proiectare, evaluatorii, constructorii, designerii de interior dar şi de produse sunt primii specialişti implicaţi în astfel de demersuri, mai puţin evidenţi, dar din ce în ce mai importanţi devin antropologii, sociologii, medicii specialişti în medicină de familie, tehnicienii IT, chimiştii, biologii, climatologii și chiar artiștii plastici. Fiecare dintre aceștia își aduce aportul în dezvoltarea caselor moderne. Deși majoritatea dintre noi se bazează doar pe arhitecți și constructori în prezent, în viitorul apropiat această abordare se va schimba. De la integrarea tehnologiilor IT&C, până la soluții de alimentare cu energie curată și regenerabilă, toate aceste noi domenii vin cu experții aferenți ce vor avea un cuvânt greu de spus în proiectarea viitoarelor case.

Am să încerc să vă expun, printr-o serie de exemple sau idei, cum văd eu casa viitorului din punct de vedere al conceptelor sau funcționalităților necesare:

1.     Autonomie energetică – autonomia energetică este un obiectiv în zilele noastre. Autonomia vine la pachet și cu folosirea de surse de energie curate și regnerabile, precum soare sau apă. Un pas important și decisiv în această zonă a facut-o saptămâna aceasta TESLA, odată cu lansarea acoperișului solar pentru alimentarea locuințelor. Mai multe detalii în acest sens puteți găsi aici.

2.     Integrarea soluțiilor tehnologice SMART – Mai toate obiectele casnice din ziua de azi devin SMART. Fie că vorbim de frigidere care știu să comande singure mâncare de pe Internet, roboți ce știu să gătească sau banale camere video ce supraveghează locuința și trimit alarme în caz de urgență soluțiile SMART au devenit deja parte integrantă din viața noastră. Mai devreme sau mai târziu gradul de adopție precum și numărul de tehnologii ce vor deveni standardul va deveni din ce în ce mai mare. Casa mea din viitor aș vrea să poată fi accesibilă și controlabilă în siguranță de la distanță: comenzi pentru pornirea căldurii sau a apei calde trimise cu jumătate de ora înainte de a ajunge acasă, senzori ce aprind și sting lumina pe măsură ce te miști prin casă, soluții pentru eficientizarea consumului și conservarea energie etc.

3.     Amenajare interioară facilă -  casele modulare sau cele în care amenajarea spațiilor interioare este foarte ușor de făcut se pare că sunt de preferat astăzi. Posibilitatea de a compartimenta locuința după plac și posibilitatea modificării acesteia în timp devine o necesitate pentru majoritatea familiilor. Înmulțirea membrilor familiei sau un spațiu necesar unui anume hobby (ex: sală de forță în casă) pot crea tot felul de cerințe ce modificare a spațiului interior. În actualele locuințe nu poți muta pereții dar în viitor casele acest lucru va fi posibil. Aceasta implică folosirea de materiale noi ușoare și reziste care să permită compartimentarea după plac. Aşadar, chimişti şi specialişti în rezistenţa materialelor au făcut progrese imense pentru a dezvolta nanomateriale incredibil de rezistente, precum grafenul, care utilizate în construcţii, pot oferi atât rezistenţă cât şi flexibilitate în cazul cutremurelor (găsiţi aici un articol interesant).

4.     Servicii medicale de urgență integrate – monitorizarea stării de sănătate a locatarilor pare să fie un nou trend. Senzori care pot lansa alerte către serviciile de urgență sau către rudele apropiate există deja, ele trebuind doar integrate in viitoarele case.
În ultimii ani am remarcat demersuri de anvergură în vederea regândiri spațiilor locative pentru ca acestea să devină sustenabile, independente, ergonomice și să întrunească toate nevoile actuale ale umanității. Lipsa spațiului, viteza cu care ne desfășurăm viața, integrarea tehnologiei sunt doar câteva din provocările ce cu siguranță își vor pune amprenta pe proiectele de case viitoare.

Este foarte important și cu cine faci casa visurilor. Eu am descoperit compania AIA Proiect și mi-a plăcut de ei. Par oameni serioșii ar eu cu ei îmi voi face următoarea casă. 

Acest articol a fost înscris în cometiția Superblog. 

Monday 31 October 2016

Accesoriile fac diferența

De curând am cumpărat a doua mașină a familiei. Soția mea a obținut un job la o multinațională în nordul Bucureștiului și aveam nevoie de al doilea mijloc de transport. Eu am nevoie de mașina principală a familiei pentru firma mea, iar soția are de făcut destule alte drumuri zilnice. Ea duce copilul la grădiniță apoi merge la birou. Cum programul multinaționalelor este oarecum haotic și niciodată scurt, nu reușește să plece de la birou mai devreme de ora 18:00. Așadar am luat decizia de a-i lua o mașină ca s-o ajut în drumurile zilnice din nordul Bucureștiului până în zona Tineretului, unde locuim.
Nu am avut bani de o super mașină așa că am vrut să iau ceva second-hand, ieftin și oarecum bun. Am luat un Opel ASTRA din 2005 pe care am dat 4.000 de euro. Dotări de bază, nu mare lucru, ca să-și poată soția face treaba.
Totul părea ok, soția era fericită, eu puteam folosi mașina principală pentru mine și pentru firmă.
Într-o zi, după a lăsat copilul la grădiniță, soția realizează că își uitase badge-ul acasă. Era deja prea departe ca să se întoarcă, trebuia să ajungă la o ședință și mă roagă să-l aduc. Se pare ca viața într-o corporație, fără badge-ul aferent, poate fi un coșmar. Nu ar fi avut acces în anumite zone (pentru ședință) și nu prea putea folosi laptopul (badge-ul folosea și pe post de card de autentificare). În fine, am bombănit un pic, pentru că acest drum până în nordul capitalei mi-ar fi mâncat ceva vreme, dar nu prea aveam de ales. Am plecat spre ea cu badge-ul. Am prins-o după ședință, la o scurtă pauză de cafea cu colegele. Cu ocazia asta am avut și ocazia să-i cunosc oarecum colegele. Auzisem multe povești de prin multinaționale iar acum acestea mi se confirmau oarecum. Toate colegele erau bine înțolite, aranjate, machiate. Cum am ajuns la ele m-am simțit dintr-o dată scanat și măsurat din priviri. Era clar că aspectul conta foarte mult pentru ele. Mi-am dat seama dintr-o dată că nu eram foarte îngrijit. Eu dețin o companie de construcții, nu torn ciment sau dau cu bidineaua, dar prezența pe șantier nu-mi permite luxul de purta costum. Am citit câteva note de dispreț în privirea lor, dar cum eram oarecum obișnuit cu așa ceva, nu m-a deranjat foarte tare. Am schimbat și cu soția câteva priviri și ne-am înțeles că integrarea în acest mediu era o necesitate, dat fiind că mediul de lucru într-o multinațională nu este foarte prietenos.  
N-am zăbovit prea mult, am lăsat badge-ul și am plecat. În acea seară am avut o discuție cu soția în care am dezbătut larg subiectul. Ne-am amuzat copios pe seama ”mironosițelor”, dar am căzut de acord că trebuie să le intre în grații, cel puțin în perioada de început, până se acomodează.
În perioada următoare am început să și ieșim în oraș cu colegele ei și soții sau prietenii lor. Aceeași atitudine am observat-o constant. Vizibilul era foarte important pentru ele, substanța mai puțin. Mai în glumă mai în serios eu le numeam pe colegele soției ”forme fără fond”. Le observam cum sfidau luxul cu ținute elegante pentru simple ieșiri la restaurant, conduceau mașini scumpe cu mulți cai putere, deși probabil nu foloseau nici jumătate din ei, cheltuiau o mulțime de bani pentru ședințe de înfrumusețare, vizite la SPA etc.
O bună perioadă am admirat acest spectacol comico-tragic al colegelor. Situația a luat o întorsătură cel puțin deranjantă pentru mine când le-am văzut că devin agresive. Deranjate probabil de refuzul soției de a se complace penibilului etalat de ele, au început să facă glume pe seama noastră. Ba despre stilul vestimentar, ba dspre obiceiurile noastre mai” de bătrânei așa”, ba cu ”rabla” care mai avea câțiva ani și ”primește buletin”. Soția era calmă, oarecum stăpână pe situație, nu se enerva și rezolva totul cu calm. Întotdeauna le arăta fața pozitivă a lucrurilor, scoțând în evidență de ce se întâmplă lucrurile într-un anumit fel și de ce nu altfel. Era ca o discuție cu niște copii, iar noi aveam ceva antrenament în asta.
Eu însă eram mai nărăvaș. Nu suportam astfel de insulte și voiam neapărat să mă răzbun și să le arăt eu lor.
Nu puteam să schimb stilul vestimentar sau comportamentul soției, dar puteam face altceva ca să o fac să arate mai ”cool” în ochii colegelor.  Am ales să fac ceva ce știam mai bine, respectiv să aplic ceva ”tunning” mașinii. La motor nu era cazul să umblu, dar interiorul și exteriorul meritau ceva atenție. Astfel am luat mașina soției câteva zile cu pretextul că trebuie dusă la service pentru ceva reparații și am băgat-o în restaurare completă.
La exterior am vopsit-o într-un albastru metalizat închis, o culoare foarte frumoasă ce întorcea capetele pe stradă. Am luat de asemenea și niște jante late
negre.
La interior am luat niște huse sport de piele neagra care s-au mulat perfect pe tapițeria veche. Sistemul audio l-am înlocuit complet cu un sistem de navigație și multimedia specific pentru Opel Astra. Am găsit pe site-ul firmei Edotec diverse sisteme pentru mai toate mărcile auto din România, inclusiv Opel. Mașina avea acum GPS, TV, radio precum și o multitudine de metode de a prelua muzică de pe alte surse (CD, DVD, Bluetooth, USB etc.). Dacă nu avea muzica ei preferată pe vreun stick sau chiar telefonul personal, putea să vizioneze emisiuni preferate la TV sau să asculte radio.
Ce să mai, mașina ajunsese o bijuterie. Era imposibil să nu-ți placă. De fapt asta s-a și întâmplat. De cum a văzut-o soția s-a bucurat enorm și mi-a mulțumit. A recunoscut că nu ar fi adoptat o asemenea metodă, ea având alt plan de acțiune pentru a ieși din impas, dar mai mult ca sigur noua schimbare o va ajuta.
Și ca să vezi planul meu a mers. În perioada următoare am trăit să-mi vad soția mai fericită și stăpână total pe situația de la birou. Căpătase mai multă încredere fiind mai apreciată de către colege. Stimabilele colege, ce mai deunăzi o bârfeau pe la spate pe soție, plângându-se că nu au ce să admire la ea, acum se înghesuiau să meargă cu ea acasă, sau măcar să le lase pe undeva prin oraș.
Și ca să vezi, asta doar de la câteva accesorii. Nu mai spun că Opel-ul a devenit mașina familiei, nu doar a soției. Sistemul GPS performant era foarte util în concedii, iar fiul meu era are fericit să vadă ceva desene pe display-ul de pe bord cât timp eu sau soția conduceam.

Acest articol a fost înscris în competiția SuperBlog 2016.

Friday 28 October 2016

O floare pentru mama mea

Colouria
Am crescut într-o familie modestă. Eram doi frați iar părinții mei erau ingineri, lucrau într-o fostă întreprindere de stat. Mulți ani după revoluție ingineria nu a mai fost o meserie foarte profitabilă, o mare parte dintre cei ce lucrau în domeniu orientându-se către altceva. Pe plan financiar familia nu stătea foarte bine, nu muream de foame aveam ce manca și cu ce ne îmbrăca dar cam atât. Anii 2000 au fost destul de dificili pentru mulți români. Perioada de tranziție a fost o perioadă grea iar mulți nu au reușit să o treacă.

Mama era o femeie foarte ambițioasă. Avea planuri mari pentru mine și fratele meu iar cu puținul disponibil încerca să le ducă la bun sfârșit. Investea foarte mult în noi și deseori uita să se ocupe și de ea. Nu avea preferințe la mâncare, nu ținea diete, erau prea scumpe. Purta haine vechi de cel puțin 5 ani. Rareori reușea să-și cumpere ceva și pentru ea. Mai în glumă mai în serios spune că hainele făcute pe vremea comuniștilor erau mult mai bune ca cele din ziua de azi. Cât despre flori, nici nu mai zic. Cât am fost mic rareori o vedeam pe mama cu flori. Primea flori la ocazii (Marțișor, onomastică etc.) dar atât. De cumpărat nici vorbă. Începutul anului școlar era întotdeauna o pacoste pentru ea. Îi vedeam oarecum mâhnirea pe chip când trebuia să cumpere buchete florale pentru profesoarele de la școală. Nu prea înțelegeam eu de ce dar nici nu era una din grijile mele cele mai mari în acea perioadă.
La un moment dat mi-aduc aminte că am întrebat-o ”Mamă ție îți plac florile?”. Țin minte și acum răspunsul ei: ”Ei mamă, florile sunt frumoase, dar nu țin de foame! Noi nu mâncăm flori!”. Deși la vremea respectivă nu percepusem adevăratul mesaj, acest răspuns mă bântuie și în ziua de ai, după atâția ani. Mi-aduc aminte de asemenea și că am cumpărat un buchet de flori de ziua ei. Când l-a văzut a schițat un zâmbet, l-a luat, l-a desfăcut repede și l-a băgat în apă apoi mi-a spus: ”Mulțumesc mamă dar nu trebuia. Puteai să faci altceva mai bun cu banii ăștia.”. De atunci nici că am mai cumpărat flori vreodată.
Anii au trecut, eu am crescut, mama a îmbătrânit iar obiceiurile noastre florale au rămas la fel. Cum școala se terminase contactul mamei cu florile era din ce în ce mai  rar. Nu trebuia să mai cumpere flori pentru profesoare, cât despre ea era convinsă că nu-i trebuiau.
Într-o zi, mulți ani mai târziu, mama împlinea 60 de ani. I-am pregătit o surpriză, o excursie în Grecia pentru ea și tata. Erau foarte fericiți, nu mai fuseseră niciodată și de abia așteptau evenimentul. Plecarea era la 2 săptămâni după ziua ei. De ziua ei primea doar biletele. Dar mergând spre ea, cu biletele în mână, mi-am zis dintr-o dată ”De ce nu aș cumpăra și un buchet de flori?”. Îmi aduceam aminte de toată povestea florilor și mă gândeam că poate n-o să o încânte foarte mult dar o dorință arzătoare de a-i lua flori m-a cuprins deodată. Așadar am comandat online de la florăria online Olla un buchet  minunat de lalele și zambile. Fac niște aranjamente florale deosebite acolo, mi-a fost foarte greu să aleg unul, toate fiind foarte frumoase. A ajuns la timp curierul la mine la birou așa că l-am luat și am pornit spre mama.
Am ajuns la ușă cu biletele și florile în mână. Când a deschis ușa am luat-o în brațe și i-am urat la mulți ani dându-i florile și biletele. Ochii au început să-i lăcrimeze, am intrat în casă și a început cu nerăbdare să caute vaza în care să pună florile (nu avea decât o vază în casă). Îi plăceau așa de mult. A și uitat de bilete, de fapt nu m-a întrebat nimic de ele. Mi-a mărturisit că nu mai primise flori așa frumoase în toată viața ei și că era tare bucuroasă. I-am amintit de toată povestea noastră cu florile și a zâmbit. Mi-a spus că condițiile grele de atunci au făcut-o să uite de multe mici plăceri ale vieții, printre care și florile. Deși întotdeauna i-au plăcut florile, a încercat să nu ne obișnuiască cu astfel de atenții pentru că voia să ne ”concentrăm pe ale noastre și să nu cheltuim bani pe flori”.
Văzându-i bucuria din ochi m-a cuprins deodată o tristețe. Atâția ani de zile am privat-o de acest lucru minunat, acela de a primi flori. Nici măcar la toate ocaziile speciale nu a primit flori. Am jurat ca de acum înainte să încerc să-i ofer cât mai des flori, ceea ce am și făcut. Cel puțin o dată la câteva săptămâni în cumpăram un buchet. De câte ori îl primea îi citeam bucuria pe față. Dintr-o dată se însenina și devenea mai veselă. Odată am dus-o să vadă cum arată și un atelier de design floral. A privit cu atenție  tehnicile de realizare a buchetelor și chiar a învățat câte ceva.

Morala pe care am învățat-o este că indiferent de cât de grea este viața, niciodată nu te priva de micile plăceri cum ar fi florile. Acestea sunt ca un pansament pentru suflet, te înseninează și îți dau putere să lupți mai departe.

Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog.

Wednesday 26 October 2016

Cum aş renova eu casa SuperBloc?

Acum ceva timp mi-am cumpărat un apartament într-o casă mare şi aglomerată pe nume SuperBloc. De fapt, aceasta este mai mult decât o casă, este un mastodont, cu peste 170 de etaje. Etajele astea se mută între ele în funcţie de cum "performează energetic" astfel încât  cel care este cel mai călduros urcă cel mai sus, unde este cel mai frig. De cum ajunge însă acolo, etajele de dedesubt încep să comenteze şi să aplaude. Uneori strigă ironii sau semi-laude care ascund deranjarea sau frustrarea.

Etajele cele mai tăcute sunt cele mai apropiate de pământ. Ele, cum ar veni, îşi văd de lungul nasului şi caută să facă să le fie bine celor care locuiesc în ele. Cele de la înălţime, însă, sunt vocale şi semeţe. Se comportă de parcă ar fi o haită de lupi într-o noapte de iarnă cu lună plină. Nu e loc de construit o turmă de oiţe, mai aproape de pământ, pentru că este prea gălăgie. Marea lor nedumerire este de ce strălucesc la fel în soare, în acelaşi soare ...

SuperBlog-ul are mare nevoie de o renovare consistentă. Am stat de vorbă şi cu un auditor energetic din Bucureşti

În primul rând, trebuie făcut ceva cu numărul de etaje, este prea mare. Nici măcar un soare atât de mare ca al nostru nu poate încălzi atâtea etaje, oboseşte încălzindu-le pe fiecare în parte. 

Apoi, bate vântul prin tâmplăriile scriiturilor puse de trei ori pe săptămână în ferestre. Într-o lume în care intervalul de atenţie este la mai puţin de 8 secunde (şi în cădere liberă), nu putem să afişăm doar scriitur lungi, poetice, fantasmagorice, puţin structurate. Ne trebuie substanţă, să cârpim tocurile ferestrelor cu ea.

Ne mai trebuie şi varietate. Culoarea etajelor (temele scriiturilor) nu diferă mai deloc. Toate se încadrează în acelaşi spectru, nu poţi varia decât la metoda de anvelopare. Şi e just să fie aşa oriunde nu există o competiţie. Însă SuperBloc nu e un bloc ca oricare. Aici etajele se vor diferenţiate iar oamenilor le-ar place mult mai mult să vadă un joc de culori vii decât o vâlvătaie de griuri. Etajele devin încet triste pentru că nimeni nu mai ridică ochii să le admire, indiferent cât ar striga. Ce să mai vorbim de antreprenori; nu asta îşi doreau de la SuperBloc. Ei voiau să realizeze un lucru măreţ care să îi facă vizibili.

Etajele vor să fie lăsate să fie deştepte, să capteze privirile, să pună oamenii pe gânduri, să fie utile. de aia au decis să fie etaje. 

Mâi, eu cred că am să vând şi mă mut din SuperBloc. Nu prea am parte de soare aici. Ştiţi că în Japonia există o lege a dreptului la raze de soare? Potrivit acestei legi, nu ai voie să construieşti o clădire care obturează, în orice fel, razele soarelui pe celelalte clădiri. Poate mă mut şi eu acolo.

Înainte de a vinde totuşi, am nevoie de certificat energetic potrivit legii 159/2013. Am să îl obţin repede, mi-au promis cei de la Enermed Impex SRL că mi-l dau în 24h de la vizită şi că pot să treacă pe la noi şi seara, când suntem acasă. 

Aşa că, rezolv cu asta şi o tai!

Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog



Monday 24 October 2016

Aţi auzit vreodată de "sneakerheads"?

Sursa: @Sneakerhead Anonymous - Instagram
Pentru prima dată în istoria omenirii, social media ne oferă posibilitatea să ne distingem şi să ne etalăm particularităţile (ca să nu le spun ciudăţeniile) şi să găsim lesne oameni asemenea nouă. În felul acesta, cu toţii ne putem "atinge potenţialul maxim" simţindu-ne bine în pielea noastră pentru că acum putem folosi Internet-ul pentru a găsi oameni sau comunităţi online cu preocupări, interese, experienţe sau porniri similare cu ale noastre. Prin intermediul Internetului se nasc comunităţi virtuale deseori foarte puternice care antrenează formarea unor adevărate sub-culturi globale. Sub-culturile sunt practic comunităţi de oameni care împărtăşesc valori comune, un set de reguli comune (reguli de conduită sau morale) limbaj comun şi o serie de ritualuri sau obiceiuri comune. 

Astăzi am să vă vorbesc despre o asemenea sub-cultură, formată aproape în exclusivitate în online, numită "sneakerheads" sau, în traducere literală, capete de pantofi :)) Încerc această descriere pentru a reuşi să înţelegem şi noi, ceilalţi, ce e cu toată tevatura. Aşadar, 9 chestiuni pe care s-ar putea să nu le cunoşti despre "sneakerheads" sau despre iubitorii de sneakers şi care te vor ajuta să îi înţelegi mai bine:

1. Sfântul Graal Pantofii din gama Nike Jordan sunt Sfântul Graal al sneakerheads-ilor. Aceşti pantofi sunt lansaţi în ediţii limitate şi costă de 3-4 ori mai mult decât un pantof sport normal de la acelaşi brand. Publicul lor este constituit, aproape în exclusivitate, din sneakerheads-i.


Ted Talk - Josh Luber despre sneakerheads
2. Air Jordan 3 Black Cement - reeditat de 4 ori, este echivalentului Iphone-ului în lumea sneakers-ilor. Acest exemplar este purtat de majoritatea celebrităţilor din show-bizz-ul american şi deţine recordul de profitabilitate în piaţa neagră unde se vinde la cca. de 7 ori preţul iniţial.

3. Mai mult pentru bărbaţi - Este o comunitate dominată de bărbaţi tineri, preocupaţi de sport, îndeosebi de baschetbal şi de muzica rap. Există totuşi o nişă creată de femei. Pentru acestea, distinctive sunt Thot Boots - pantofi sport de tip gheată, coloraţi şi cu talpă ortopedică ascunsă pe interior. Am să vă las pe voi să aflaţi ce înseamnă "thot", am să vă spun doar că este un acronim ...

4. Pantofii sunt rareori purtaţi - Oamenii ăştia fac eforturi deosebite pentru a-şi păstra în cea mai bună stare investiţiile. Astfel, majoritatea achiziţiilor au valoare de colecţie şi nu sunt niciodată purtaţi. De aceea mărimea nu este, în cele mai multe cazuri, relevantă. Atunci când îi poartă, sneakerheads-ii deseori adoptă un stil de mers nenatural ("waddle") de teamă să nu creeze cute şi să nu îşi strice pantofii, fiind ţinta ironiilor şi a umorului specific. 

5. Capul răutăţilor - Acest fenomen a fost creat şi întreţinut de brandul Nike. 96% dintre perechile de pe piaţa neagră sunt Nike (sursa Josh Luber - prezentare TED). Această companie lansează în fiecare săptămână ediţii limitate de pantofi sport pentru sneakerheads ca parte a strategiei lor de marketing. Profiturile pe piaţa neagră sunt în medie de 33% şi depăşesc cu mult competitorii Nike în piaţa de retail (Skatchers şi Addidas).

6 Servicii financiare - Sneakerheads au adevărate portofolii şi beneficiază de servicii financiare de tipul celor de pe piaţa de capital. Există societăţi de asigurări pentru pantofii sport de colecţie; există site-uri de analiză financiară care măsoară valoarea de piaţă a exemplarelor deţinute; există convenţii ale sneakerheads-ilor şi există pieţe online specializate. 

7. Trend-uri actuale - În materie de trend-uri, unul dintre cele mai recente este mişcarea pantofilor albi denumită "all white cocaine". Aceasta a dus la creşterea vânzărilor pantofilor sport albi care sunt, de obicei, purtaţi cu pantalon şi tricou alb.


Sursa
8. Efectul Kanye -  se referă, bineînţeles, la rapper-ul american Kanye West care a devenit în ultimii ani un adevărat "fashion icon masculin". Aşadar, ori de câte ori Kanye este surprins purtând o pereche de pantofi sport, preţul pe piaţa neagră al acelui model creşte exponenţial.  

9.  Un adevărat fenomen în social media - sneakerheads au postat 50.000 videoclipuri pe YouTube, au peste 100.000 conturi pe Facebook şi peste 10 milioane postări pe Instagram. 

Şi acum, concluzia:

Am dat exemplul "sneakerheads" pentru a arăta, prin puterea exemplului, că există ipostaze în viaţa reală în care suntem conduşi în acţiunile noastre de lucruri neînsufleţite precum pantofii sport sau tenişi. Pentru oamenii pasionaţi în asemenea măsură, aceştia le pot decide paşii, le pot decide investiţiile, şi le pot decide chiar viitorul. Piaţa neagră întreţinută de pasiunea unor tineri pentru încălţămintea sport, deseori minori, nu este neapărat o chestiune negativă, deşi, au fost raportate numeroase cazuri de violenţă şi chiar crimă comisă în jurul acestei pasiuni. Este totuşi o piaţă nereglementată, plină de pericole, falsuri, şarlatani şi visuri neîmplinite. 

Dacă ar putea să spună o poveste despre un sneakerhead, un pantof sport ar spune că este trist că este mai mereu ţinut în cutie, că nu are voie să iasă niciodată afară când plouă sau când este umed, că nu a văzut niciodată o plajă sau un munte, dar că este mândru că are o cameră distinctă în care stă alături de ceilalţi membrii ai familiei (colecţiei), că este îngrijit peste măsură şi că este adorat de stăpânul său. 

Până la Air Jordan, eu îmi doresc o pereche de Converse pentru toată ziua pe care să îi pot duce pe toate coclaurile şi care arată chiar mai bine când sunt niţel uzaţi. Dar totuşi, nu pot să nu mă întreb, ce aş face dacă fiul meu ar fi un sneakerhead?

Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog 2016. 

Friday 21 October 2016

Drumul unui pensionar către Facebook...


Sursa: © iStock ukrainec
Cine sunt eu ... astăzi?

Salut! Astăzi sunt student în anul 3 la facultate la Automatică din București. E absolut firesc să fiu aici pentru că încă de mic mi-a plăcut să dezasamblez diverse obiecte, să încerc să le repar, înlocuiesc etc. Pasiunea pentru calculatoare m-a cuprins subit când eram prin liceu, așa că atunci am început în forţă inițierea în această "taină".

Aşadar, îmi place să repar calculatoare, să înlocuiesc componente, să fac upgrade-uri etc. La început exersam mult făcând toate astea pe gratis, pentru colegi, familie, prieteni. Cunoscuţii mă chemau pentru diverse probleme, iar eu le săream în ajutor fără prea multe întrebări. Aveam până și un set de șurubelnițe și alte unelte pe care-l purtam cu mine tot timpul. În timp, activitatea s-a dezvoltat, am devenit din ce în ce mai solicitat și până la urmă mi-am deschis o mică firmă ce face diverse intervenții la domiciliu. Până termin facultatea firma asta îmi aduce ceva bani de buzunar. Repar calculatoare, instalez routere wireless, configurez rețele locale pentru firme de apartament, setez diverse alte echipamente: DVD player-e, sisteme "home cinema" etc.

Pot să mă declar norocos pentru că tehnologia s-a dezvoltat continuu în toţi aceşti ani, noi gadget-uri au apărut periodic, şi ce am observat eu, anumite categorii de utilizatori au rămas neajutorați în fața acestor noi provocări, de la bunici ce au nevoie de conexiune internet și Skype pentru a vorbi cu rudele din străinătate până la familii cu copii mici (și părinți puțin certați cu tehnologia)  ce au nevoie de interconectarea unui sistem audio wireless cu TV-ul și home cinema-ul. Asta este clientela mea: vecini de cartier și nu numai, pe o rază de câțiva km, ce apelează la mine pentru suport tehnic când au nevoie. Cam asta face firma mea, nu mare lucru, dar sunt foarte mândru că ceilalţi au nevoie de mine şi sunt dispuşi să mă plătească pentru a-i ajuta, şi că munca mea este pe deplin apreciată. Şi să vă spun un secret, am devenit şi puţin mai popular cu ocazia asta. Treaba a mers bine, iar după o vreme am angajat încă doi colegi să mă ajute. Mai toată ziua sunt pe teren rezolvând probleme, iar eu (un pic leneș şi, mai nou, cu ceva aere de manager) rămân mai mult prin sediul firmei şi intervin doar când e ceva serios.

O "informatizare completă"

Într-o zi, primesc un telefon pentru o intervenție ”serioasă”. Un domn pe la 65-70 de ani, fost mare şef în servicii ieșit la pensie, dorea o "informatizare completă". Auzise de la colegi că tehnologia te ajută să ramâi în contact cu prietenii, iar acum, la pensie, avea mare nevoie de asta. Dorea un computer relativ ieftin, dar bun, pe care să se poată juca ceva jocuri ”dintr-astea virtuale”, un ”televizor dintr-acela plat” să poată vedea dezbaterile electorale, o tabletă și un telefon ”deștept” cu ”internet și minute”. M-am gândit că pentru vârsta lui era deja foarte informat și știa clar ce voia. M-am gândit că probabil avusese deja ceva contact cu tehnologia sau văzuse asemenea "set-up"-uri prin alte părți.

conectica_banneregoogle_saptamanileretelisticii_300x250pxComandă serioasă mi-am zis. Omul dorea sfaturi cu privire la ce să cumpere, precum și instalarea și setarea tuturor echipamentelor. Zis și făcut, i-am făcut o configurație pe site-ul conectica.ro. Au prețuri bune și am prins și zilele conecticii cu reduceri la anumite produse. Am ales de la ei un router wireless TENDA de calitate medie, ca să mă încadrez în buget, două cabluri HDMI ca să pot conecta laptop-ul la TV și TV-ul la receiver-ul digital, un cablu de rețea UTP cu mufe RJ45  ca să conectez calculatorul la internet și un stick USB (poate vrea moşul să transfere ceva fișiere mari pe la familie). Monitorul, tableta și smartphone-ul a trebuit să le iau din altă parte. Nu aveau la conectica.ro dar mi-au promis că vor rezolva problema pe viitor.

In fine, am trimis toate componentele acasă la client și am stabilit ziua în care să mă prezint pentru instalare/configurare. In ziua respectivă m-am prezentat și am început treaba. Domnul m-a informat despre toate cerințele sale: dorea să aibă internet wireless peste tot, sa-l poată accesa și cu tableta și cu telefonul. PC-ul trebuia așezat într-un loc anume destul de departe de TV, dar voia să vadă filme de pe laptop la TV.  M-am bucurat ca luasem un cablu HDMI mai lung ca sa pot satisface această cerință.

Aşadar, am urmat toate cerințele domnului. Am instalat PC-ul cu toate programele de care avea nevoie, l-am conectat la internet, am setat router-ul și rețeaua wireless, am configurat tableta și telefonul. I-am făcut până și un cont de Facebook pentru că ştia el, că acolo sunt toţi foştii lui colegi din armată. Am testat totul. Mergea uns. I-am copiat și câteva filme și le-am testat pe noul televizor. Totul mergea perfect. Până la terminarea instalării se făcuse deja seara iar domnul îmi spune că e obosit și va testa noile gadget-uri începând de mâine.
Am plecat liniștit, mulțumit că am rezolvat și probabil fidelizat încă un client.

A doua zi a început cu adevărat munca

A doua zi, în jurul prânzului, primesc un telefon de la stimabilul domn. Deși apelul era activ deja, îl auzeam pe moş tastând pe ecranul telefonului.  Ca să fiu elegant, am să spun că m-am gândit că probabil nu era un utilizator foarte competent, aşa că am închis și l-am sunat eu. 

Mi-a spus că s-a apucat de treabă, vrea să intre pe internet de pe PC, dar nu se aprinde "televizoraşul"... L-am îndrumat către un buton mare roșu amplasat pe mijlocul carcasei. El apăsa doar pe butonul monitorului, crezând că-l putea deschide ca pe un televizor. 

M-a întrebat, de asemenea, dacă nu poate folosi telecomanda de la TV pentru a porni PC-ul că doar sunt de la aceeași firmă. Am râs de el şi cu el și am început sa-i explic cum stă treaba. Din vorbă în vorbă am aflat că nu mai folosise un computer în toată viaţa lui cea lungă. Aoleu! Fusese funcționar și  lucrase numai pe hârtie toată viața. Ce să zic, cred că îmi formasem o opinie un pic greșită despre cunoștințele dânsului în domeniu. 

Între timp PC-ul pornise iar domnul meu nu știa cum să înceapă lucrul. M-a întrebat dacă nu cumva am un manual pentru tastatura. Cu mouse-ul se descurcă el, dar tastatura ... tastatura are prea multe butoane!!! Mi-am dat seama că ajutasem un bătrânel cu ambiții mult prea mari și foarte puține cunoștințe. Dar cum politica mea este să fidelizez clientul, m-am decis să încerc să-l ajut cât de mult pot.

Așadar zilele, săptămânile şi lunile mele următoare au devenit foarte pline. Am continuat vizitele iar surprizele nu au contenit să apară. Telecomanda era înfășurată în punga de plastic în care venise. Pe la a 5-a vizită am reuşit să i-o arunc "din greşeală". La a 7-a, era din nou acolo.... Punga ascundea bine de tot unele butoane, aşa că mă chinuia şi când încercam să îl îndrum prin telefon. La un moment dat, mi-a mărturisit că nu vrea să se șteargă vopseaua de pe butoane.

TV-ul era setat doar pe TVR1. I-a luat cam o săptămână să schimbe canalele. Folosea un receiver digital de la un distribuitor de cablu și întotdeauna încurca telecomenzile, şi mereu încerca să schimbe canalele cu telecomanda TV-ului. Un tradițional "mileu" alb era așezat strategic în fața TV-ului. Mă gândesc că l-ar fi pus peste dar na, TV-ul era plat.

În prima săptămână a reuşit să strice placa de extensie USB. Până atunci am crezut că există doar un mod de a folosi o mufă USB dar moşul a  reușit să mă înveţe alte cinci moduri. Noroc că apucasem să cumpăr o placă de extensie USB pe care o instalasem în partea din față a calculatorului, altfel ar fi stricat şi placa de bază.

Doamne, cine m-a pus! Moşul ăsta devenise coşmarul meu. Elnu văzuse și nu folosise nici un fel de PC, smartphone sau tabletă până atunci. Am oftat adânc, am revenit și în zilele următoare și i-am ținut câteva mici lecții despre cum să folosească noile gadget-uri. S-a bucurat enorm și mi-a spus că m-a recomandat deja câtorva foști colegi de serviciu, de asemenea pensionați, care aveau cerințe (și cunoștințe) similare. :) Nici nu ştiu dacă să mă bucur. Încă unul ca el şi mă reprofilez! 

Morala poveştii. Deznodământul. Ce am învăţat din asta?

În aproximativ 3 luni cât am avut de-a face cu moşul aproape în fiecare zi, mi-am blestemat zilele. Mereu mă prindea în momentele cele mai nepotrivite, îmi punea întrebările cele mai stupide, sau îşi pierdea răbdarea exact când credeam că a înţeles. Însă, om mai tenace şi maid eterminat ca el n-am văzut în viaţa mea.

Tot el m-a ajutat să relizez că aptitudinile pe care le aveam erau cu adevărat valoroase şi că în cursa cu tehnologia mulţi rămân în urmă, iar eu pot să îi antrenez să revină în cursă.

Din coşmar, moşuleţul a devenit un prieten bun, şi până în ziua de astăzi, deşi acum se descurcă onorabil cu toate, îmi mai caut motive să îl sun sau să îi fac o vizită, să mai povestim.

Este cel mai avid fan al meu pe Facebook. Îmi citeşte postările, mă sprijină şi mă felicită. Şi ştiu că o face sincer, pentru că nu l-am învăţat niciodată să disimuleze în online. Este aşa cum ştie el dintotdeauna.

Bun venit pe Facebook, bunul meu prieten!

P.S. Asa nu este o invitaţie să îşi mai cumpere vreo nebunie de gadget să mă înebunească alte două luni.

Acest articol a fost înscris în competiţia SuperBlog 2016.